Hâdă-i lumea și oamenii la fel./ Să n-am parol, mă ascultați nițel./ Nicicând minciuna nu fu mai frumoasă/ Decât rostită de bufon acasă./ În casa bufonilor cu toții ați pășit,/ În luna lui florar, acolo ați sosit./ Comédii berechet surâsul v-au adus/ Ieri, dar astăzi parcă s-au dus./ Nicicând ele nu vor mai fi,/ Bufonii pe-alții vor sluji, umili,/ Curat ori nu, docili,/ Războinici și povestitori de viață/ Pe drum aidoma mărgelelor pe ață…
Scuzați, pardon, iertare, de o asemenea clamoare. Sărmanul Yorick s-a cam betegit și suflul i s-a cam pleoșit, văzând, în luna lui florar, comedianți învăluiți de har, jucând comédii dolora, și viersu-i vine uite-așa. Așa, așa, că fu la Gală, cu chichirez și mare fală, cu mangafale și fatale, femei, vezi bine, și chintale… Surle și trâmbițe, daravelă mare, cum școala nu mai are. Lacrimi și hohote de râs, parol, și versuri șchioapete și rol. Câte-un rol mare, pentru-un biet actor ce liniște nu are și e singur, singur în jungla dimprejur, unde fățarnicii fac șnur.
Scuzați, pardon, iertare. Hidoasa arătare ce-l tulbură pe prințul Danemarcei a fost la bulivar, la Gală, și n-a făcut nicio greșeală. Comédii multe, zgomotoase și chipuri vesele, spumoase. Ca vinul vostru cel modern. Scuzați, pardon, iertare. Viersuri mai bune nici că pot a face acum. Sunt abătut ca plopul din furtună, puternic, dar fără putere. Ce frumusețe pe capul meu săptămâna asta! Și ce tristețe. Am nimerit într-o epocă greșită, pe onoarea mea. LA UNATC, la Gala Absolvenților, niciodată vara nu fu mai frumoasă sufletului meu însetat de moarte și plictisit de nemurire. Dragilor, mă joc cu vorbele, dar țara arde. Explodează de talent și de forță, de juni viguroși și fragili, iscusiți la vorbă și puși pe spus povești. Țara arde și nimănui nu-i pasă că focul o să se stingă. Și ce-o să se facă ea atunci?
Gata cu fandoseala! Am stat cuminte, frecându-mi mâinile de bucurie, în sălile de la UNATC serile astea și tare mi-a plăcut să văd copiii jucându-se cu știință la ei acasă. Cu știință și chef, curioși peste poate să vadă ce zice publicul, să-l încânte. Publicul… ingrată creatură, ce și-a pierdut a sa măsură! Singur în jungla dimprejur, unde fățarnicii fac șnur. Așa mi-a ieșit mai sus. Ce public? Ce junglă? Ce fățarnici? Și ce șnur? Păi, publicul alcătuit din colegi, prieteni, mame, tați, frați, surori. Și atât. Fără ziariști, că nu le dă voie la gazetă să scrie despre actorii de mâine. Fără directori de teatre, că ei abia fac față prezentului, ce să se mai gândească la viitor? Și, oricum, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Ei sunt crescuți sub mantaua lui Caragiale. Ei fac tot posibilul, dar nu-i lasă sistemul. Ei nu dorm noaptea de grija tinerilor talentați pe care nu-i vrea nimeni, dar guvernul, legea, sistemul politic nu le îngăduie, vezi dumneata, să le facă un pustiu de bine și să le dea din când în când un spațiu unde să joace un spectacol bun. Parol! Ei, puternicii zilei, care stau cu porțile teatrelor ferecate și se ascund bine în spatele crizei, nici n-au călcat pe la Gală. Sau poate era întuneric în săliță și nu i-am zărit eu, care am și vederea slăbită, nu zic nu. Și, oricum, mai bine că n-au călcat, că le-ar fi sărit nițeluș muștarul. Nu de alta, dar erau acolo actori mai actori decât unii din teatrele lor. Dar ei nu vor avea loc o vreme, sunt în junglă, fiecare supraviețuiește cum poate.
Frumoși nebuni ai marelui oraș, absolvenți de azi, copilăria s-a sfârșit. Dar nu și arta, nu și joaca. Nu credeți în deziluzii. Sunt iluzii. Printre ele soarta vă va croi un drum. Deci la drum! Jocurile sunt făcute de oameni, dar nu numai… Să nu vă pese de ziarele ingrate, de artiștii ajunși funcționari de vază, care se bat cu pumnul în piept că fac tot ce pot întru afirmarea junilor. Voi știți bine de la școală, încă n-ați uitat: în teatru, important e să fii, nu să pari. Nu uitați și drumul se va netezi! Scuzați, pardon, iertare.
Print