Singurătatea naufragiatului de cursă lungă

Trebuie că un straşnic fenomen tropical s-a abătut asupra Teatrului Odeon din Bucureşti, care încheie stagiunea c-un… jurnal… muzical. E vorba despre povestea naufragiatului (real sau ficţional) Robinson Kreutznaer, mai cunoscut drept Crusoe, celebru prin romanul lui Daniel Defoe (1719). În variantă autohtonă, suprarealistă, personajul se regăseşte în piesa lui Gellu Naum, “Insula” (1979), iar în variantă modernă, contemporană, revine periodic, din 2006 încoace, în creaţia muzical-teatrală a Adei Milea. Mai întâi, într-un spectacol cu violonistul Alexander Bălănescu, apoi într-altul cu trupa Naţionalului din Cluj-Napoca (2011), iar acum, în vară, ajunge pe scena de la Odeon. Într-un soi de musical sung-through (fără dialog vorbit, doar cu arii şi recitative), în regia lui Mihai Măniuţiu şi coregrafia Andreei Gavriliu, decorul lui Adrian Damian şi costumele Andradei Chiriac: “Jurnalul lui Robinson Crusoe”.

Aşa cum Naum nu s-a ambiţionat să dramatizeze romanul lui Defoe, nici Măniuţiu & Milea nu se consideră datori a respecta textul “Insulei”. Ci dau ascultare mărturisirii sale, aceea c-a încercat să creeze un scenariu cât mai elastic, care să permită transpunerea lui la orice idei de montare. Quod erat demonstrandum. Comedia în două acte se transformă într-un spectacol de cinci sferturi (de oră) – colorat şi răcoros ca o limonadă la Tropice.

Robinson e singur, pe o insulă pustie. Plină de lume. Acesta-i paradoxul. Nu singurul. În piesa lui Naum, eroul e demitizat: bântuit de sentimentul izolării, Robinson se îmbibă de substanţa individualismului feroce. În spectacolul de la Odeon, personajul se salvează prin ironia şi autoironia specifice musicalului, prin umorul creatorilor săi. Un umor aparte, pe care îl regăsim în toate producţiile acestora, indiferent de alăturările artistice de moment. Două decenii (!) se împlinesc anul acesta de la apariţia primelor “Aberaţii sonore” ale Adei Milea, albumul ei de debut. De atunci, doar aparent singură pe o insulă pustie (plină de lume), îşi scrie jurnalul muzical-teatral alături de nume importante ale breslei – actori, muzicieni, regizori, coregrafi, scenografi. Îi uneşte exact acest umor special, fără de care nu s-ar mai povesti. Aşa s-a apropiat şi de poezia lui Gellu Naum, de “Cărţile cu Apolodor” transformate apoi în spectacole cu faimă. Astfel se apropie periodic şi de “Insula” pe care o vizitează împreună cu alţi musafiri.

Unul dintre ei este regizorul Mihai Măniuţiu, care se bucură, la rându-i, de “capcanele” acestui text circular, ironic şi autoironic, asemenea cântecelor pe care Ada le compune. Şi se prinde-n jocul paradoxurilor şi-al musicalului (gen de care-i tare ataşat), acolo unde-şi mai atrage câţiva colaboratori statornici. Scenograful Adrian Damian aduce pe scenă marea şi cerul care îmbracă insula lui Robinson: o mare tehnică, modernă, un mare-acvariu circular construit din panouri metalice pline cu apă, cu bule de aer venind prin duze. Actorii îşi manevrează singuri gratiile acvariului, schimbâ­nd, la vedere, spaţiile de joc. La orizont, marea se uneşte cu cerul. În fundal, ciclorama se colorează puternic, ca la Tropice, acolo unde cerul e limpede şi aerul curat. Luminile capătă nuanţe à la Robert Wilson, iar luna – în proiecţie video – trece prin toate fazele. Când şi când, o capră – animată grafic – apare în peisaj (lighting design: Cristian Şimon, visuals: Anya Dimitrov). Un decor cu umor.

Acesta este spaţiul în care se scrie “Jurnalul lui Robinson Crusoe”, cel naufragiat în timpul unei furtuni îngrozitoare, aruncat pe-un ţărm (aparent) pustiu: Insula Deznădejdii. Tovarăşii i s-au înecat, nici el n-a fost departe de moarte. Acum, despărţit şi uitat de lumea întreagă, menit suferinţei, îşi cântă bacovian soarta: Singur, singur, singur, singur… Acompaniat permanent de-o chitară, actorul Mihai Smarandache construieşte cu autoironie personajul. Niciun zâmbet nu-i străbate chipul. Chinuit de spaima metafizică şi nebunia izolării, se lamentează continuu. Dar întâlneşte o superbă arătare, de care se îndrăgosteşte pe loc. Actriţa Paula Niculiţă, în bună formă, culege toate datele unei sirene cu păr de foc, mişcări de liană, deficit de maniere şi educaţie. În plus, are un trecut pătat şi-o problemă prezentă: e nelegitim maritată c-un pirat. Ionuţ Kivu îl figurează pe Pierre cel făr-de-un ochi şi nu-mai-ştiu-câte picioare de lemn, un personaj longilin şi inflexibil, c-un caracter murdar şi cam multe soţii. Mary din Edinburgh pare a fi cea mai nouă dintre ele, o bombă de vitalitate şi umor în interpretarea Antoanetei Zaharia.

Prin adaptarea piesei la noile cerinţe, se renunţă la multe dintre personajele ce-i confereau nota suprarealistă: pisica albă şi pisoii albaştri, focile cântăreţe, leul şi zebra, poliţiştii indigeni şi turiştii. Se păstrează, în schimb, povestea – încărcată de recunoaşteri aristotelice, care ţâşnesc când nu te aştepţi. Aluniţele de pe obraji şi semnele de pe omoplaţi abundă – mame, taţi, bunici şi străbunici se regăsesc într-o succesiune interminabilă de grade de rudenie. Familia numeroasă a misionarului Selkirke se reface din bucăţi, din grupuri. Fiecare grup, însă, şi, în cadrul lor, fiecare individ ignoră complet ceea ce nu e în legătură directă cu sine. Sindrom acut al lumii contemporane. Robinson e singur şi scrie în jurnal. E îngrozitor de singur, deşi insula e plină de oameni şi vietăţi. Suntem singuri într-o mare reţea de socializare, care e viaţa noastră pe insula lumii.

Suntem singuri şi ne îmbătăm cu iluzia libertăţii. Robinson e singur şi (aparent) liber. Dar e nefericit şi trist. Sclavul Vineri are, însă, un optimism cât pentru doi. Sau mai mulţi. Lui Marius Damian îi revine acest rol nodal-comic, ce adună firele poveştii. Mereu zâmbitor şi ascultător, învaţă a vorbi papagaliceşte – cu ajutorul papagalilor Coco, fireşte. Prima lecţie: “apă”. Apoi: “sapă”. Robinson îl învaţă să vorbească, apoi chiar să iubească. În lipsa lui, tânărul sclav şi uşuratica sirenă vor împânzi insula de copii. Lumea nu s-a depopulat, dar copiii sunt făcuţi de sclavi analfabeţi şi sirene c-un trecut pătat. Sau de canibali. Într-o apariţie inedită, neaşteptată, dar deopotrivă comică – Marius Stănescu, în rolul lui Mabolo, regele canibalilor, în fapt – un antropofag cu studii superioare. Dedaţi la carne de om sunt şi Ghidul – admirabilă prezenţa scenică a lui Dimitrii Bogomaz, frumoasă voce, dar şi Canibalul instrumentist – prilej de joacă şi etalare a talentului său de om-orchestră pentru Cezar Antal. Pierdut undeva, printre canibali şi beduini, se află şi personajul lui Relu Poalelungi, protagonist al unei scene comic-paradoxale: în singurătatea sa absolută, Robinson are, totuşi, un loc secret pe insulă. Stupoare însă: a fost invadat!

Personaje savuroase prilejuiesc şirul infinit de recunoaşteri, dar şi scene de grup: Papagalii interpretaţi cu umor tăcut, introvertit, dar cu atât mai evident, de Anda Saltelechi şi Ruxandra Maniu, sau Bunicile agresive, extrovertite şi foarte locvace – Oana Ştefănescu, Diana Gheorghian, Meda Victor şi, în travesti cu perucă blondă, Constantin Cojocaru. În noianul de rude, se distinge Randolph, ca laitmotiv (contra)punctând comic momentele-cheie. Imaginea lui Ioan Batinaş cu lămâia-n mână te urmăreşte mult timp după spectacol: Nu doriţi o limonadă? Ieftin. O liră. “Corul” şi “soliştii” sunt unitar îmbrăcaţi, prin conceptul scenografei Andrada Chiriac, în blugi rupţi pe alocuri şi costume negre, lungi, cu aplicaţii de paiete sau strass-uri (în fond, insula are şi pietre preţioase). Un look general retro-rock, cu machiaj puternic, noir şi freze-coafuri de anii ’80.

Nici metronomul ce marchează curgerea timpului în piesa lui Naum nu mai apare în spectacol, e înlocuit de ritmicitatea tobelor lui Alex Neagu (constant colaborator de-al Adei Milea), însoţind cursul acţiunii. Povestea curge firesc printre acordurile muzicale. Simple, extrem de simple, posibil monotone pentru neofiţi, dar atât de recognoscibile pentru iniţiaţi. Ritmul este lent sau dinamic, uneori sincopat, genurile se schimbă de la un cântec la altul, în funcţie de situaţie, de personaje: de la blues la rock, de la jazz la reggae insular, de la influenţe exotic îndepărtate până la cele balcanic vecine. Sunt cântece de jale sau cântece de ură, sunt cântece de dragoste sau cântecele comice. Coerenţa e dată de “stilul Ada Milea”, echilibrat ca sound design de Vladimir Ivanov. Simbolistica textului original rămâne undeva, printre cântece şi cuvinte. Dacă o cauţi atent, o vei regăsi. Dacă nu, într-o lume atât de superficială şi artificială ca a noastră, rămâne să te bucuri de muzica, dansul şi umorul acestui spectacol. Şi de starea de bine pe care o creează.

De mult, de foarte mult timp, n-am mai avut o asemenea senzaţie de coerenţă şi spirit de echipă pe scena Teatrului Odeon, funcţionând, după ani şi ani, ca o trupă. Actori de varii generaţii şi experienţe artistice se adună, cântă – vocal şi instrumental –, dansează, (se) joacă, se bucură şi se distrează împreună de această “nebunie” Milea & Măniuţiu. Disciplina coregrafei Andrea Gavriliu pare să-i fi molipsit pe toţi, într-o mişcare scenică unitară şi viguroasă. Deşi reticent în timpul spectacolului, evitând politicos să aplaude între părţi (ca la muzica simfonică), publicul îşi revarsă la final toată energia acumulată în cele cinci sferturi de oră. Regizorul manevrează abil aplauzele, cu iscusinţa experienţei, construind un moment în sine, cu ieşiri rânduite la rampă şi bis. Conform uzanţelor. Plecăm zâmbind şi fredonând, semn că spectacolul şi-a făcut datoria. Poate că “Jurnalul lui Robinson Crusoe” nu este musicalul perfect, nici în fond, nici în formă, dar ne reapropiem de spiritul acestui gen. Şi la Bucureşti.

Teatrul Odeon

„Jurnalul lui Robinson Crusoe”, un musical după „Insula” de Gellu Naum

Regie: Mihai Măniuțiu
Muzică: Ada Milea
Decor: Adrian Damian
Costume: Andrada Chiriac
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Lighting design: Cristian Șimon
Sound design: Vladimir Ivanov
Visuals: Anya Dimitrov

Distribuţie:

Robinson – Mihai Smarandache

Vineri – Marius Damian

Sirena – Paula Niculiță

Mary – Antoaneta Zaharia

Piratul Pierre – Ionuț Kivu

Canibalul instrumentist – Cezar Antal

Ghid / Canibal – Dimitrii Bogomaz

Mabolo, regele canibalilor – Marius Stănescu

Papagalii Coco – Anda Saltelechi, Ruxandra Maniu

Bunicile agresive – Oana Ștefănescu, Diana Gheorghian, Meda Victor, Constantin Cojocaru

Randolph – Ioan Batinaș

Canibal / Beduin – Relu Poalelungi

Tobe: Alex Neagu

Foto: Adi Bulboacă