În mansarda de la „La Scena” regizorul și dramaturgul Radu Popescu a reluat un text nominalizat la Irish Embassy Award for Emerging Romanian Playwright în 2010, pe care l-a mai pus în scenă o dată acum câțiva ani și la care s-a întors acum, aducând o nouă distribuție, Ana Sorina Corneanu și Narcisa Mitran. Am s-o spun de la început: „Testament” e o piesă foarte bine scrisă, ce se încadrează perfect în rețeta de text contemporan, care aduce în prim-plan câteva dintre cele mai importante probleme ale lumii noastre, de la identitatea sexuală, lesbianism, raportarea la religie, la tentația sinuciderii, corporația, depresia etc. Iar Radu Popescu este un dramaturg cu mână sigură. Știe să se joace frumos cu situațiile pe care le construiește, să creeze atmosferă, are precizie în dialog și, înainte de toate, știe să spună o poveste.
Toate astea sunt extrem de vizibile și în spectacolul de la „La Scena”, care începe cu totul neconvențional, cu un fel de mic prolog în care actrițele își invită publicul în poveste, îi atenționează și propun una dintre cele mai frumoase teme, ca în joacă, o temă care lucrează apoi fără încetare în spectatori, timp de o oră și jumătate, cât durează spectacolul: timpul. „Peste o oră și jumătate” (cât va dura spectacolul), „veți fi mai bătrâni cu o oră și jumătate”… Dar cât de mult poți îmbătrâni într-o oră și jumătate?! Și clepsidra este întoarsă, timpul începe să curgă invers și-i simți ireversibilul în fiecare clipă și știi cu precizie la sfârșit că ești mai bătrân. Acest „prolog” ca-n joacă este unul dintre cele mai interesante elemente ale montării lui Radu Popescu – de altfel, el își asumă doar „asistența de regie”, lăsând altminteri textul să curgă într-un spațiu despre care aș spune că-l dezavantajează. Sau, mai bine zis, că nu-l avantajează cu adevărat. Pentru că felul cum arată salița de la La Scena nu oferă o perspectivă bună asupra celor două protagoniste ale poveștii, al căror chip și ale căror mișcări pe chip nu se văd întotdeauna așa cum ar trebui.
Povestea e cea mai puternică în spectacolul „Testament”. Scenografia este simplă, dar mai degrabă improvizată (pentru că astea sunt condițiile în teatrul independent…), iar regia sau „asistența de regie” mizează pe forța textului și, în mare, bine face. Pe scurt, o IT-istă tânără și non-conformistă, în al cărei zâmbet trist se ascunde o dramă, care cu greu va ieși la iveală, își face testamentul pentru că vrea să se sinucidă. Și se întâlnește cu o și mai tânără avocată, stagiară, care vrea s-o salveze. Între cele două se înfiripă însă o poveste… de dragoste, care le ia prin surprindere pe amândouă. Avocata crede în Dumnezeu și în puterea păcatului, IT-ista crede în neant. Și timp de o oră și jumătate, cât spectatorii „îmbătrânesc”, timpul celor două se scurge altfel, trăind o poveste de o viață, în care Radu Popescu amestecă toate dramele lumii noastre. Ce (mai) înseamnă păcat? Unde este Dumnezeu? Ce înseamnă a crede? Ce îți dă sens în viață? Ce e dragostea? De ce să mori? De ce să trăiești? Ce e singurătatea? Răspunsurile (unele dintre ele) le veți afla dacă mergeți să vedeți spectacolul „Testament”. Însă toate sunt în sine propuneri interesante de dezbatere, inteligent puse în scenă.
În spațiul din mansarda La Scena, Ana Sorina Corneanu și Narcisa Mitran într-un decor relativ impersonal, cu o masă în mijloc, care e pe rând, biroul din cabinetul de avocatură, o masă dintr-un bar, la care cele două petrec prima seară împreună la un pahar de vin, o plajă pustie, unde beau Martini direct din sticlă etc., încearcă să refacă un traseu existențial bizar. O dragoste între două femei care n-au iubit niciodată o altă femeie și care se naște firesc, într-un moment în care se simt pierdute și fără sens. Însă Dumnezeu (sau religia) le despare. Replicile lui Radu Popescu despre păcat, duhovnic, spovedanie sunt în același timp spumoase și acide, stârnind fără excepție hohote de râs în sală… Deși problema propusă e foarte serioasă și merită o discuție amplă și separată.
Interpretarea celor două actrițe este, și ea, pe muchie de cuțit. Sunt foarte multe treceri de la o scenă la alta și de la un moment la altul timpul și spațiul se modifică, iar ele nu țin întotdeauna ritmul nici cu modificările exterioare, nici cu cele interioare – e adevărat însă că spațiul în sine nu le ajută prea mult. Însă, per ansamblu, reușesc să creeze acel mic univers fascinant, intim, cald și amar, în care două ființe rătăcite prin univers se caută și se tem să se găsească. Sunt momente de mare emoție în spectacol, precum scena în care se privesc printre sclipirile dintr-un pahar de vin sau cea din final, când Narcisa Mitran, fără patetisme inutile, găsește tonul potrivit pentru a reda linia dintre viață și moarte, cu toată poezia textului lui Radu Popescu.
Acesta este, de altfel, unul dintre meritele spectacolului „Testament”: nu se scufundă deloc în patetic, deși subiectul i-ar permite-o pe alocuri, și că aduce o abordare neclișeistică a unui subiect clișeu.
„Testament”, de Radu Popescu
Asistență de regie: Radu Popescu
Distribuția: Ana Sorina Corneanu și Narcisa Mitran
Print