Publicat pentru prima dată integral în România, volumul 2 al celebrei lucrări „Munca actorului cu sine însuși” de Konstantin Sergheevici Stanislavski, niciodată terminat de autorul lui, se află acum în curs de apariţie la Editura Nemira, în colecţia Yorick, în traducerea Ralucăi Rădulescu. Vă oferim în avanpremieră un fragment despre „sistemul lui Stanislavski…
Ceea ce studiem noi se obişnuieşte să fie numit „sistemul lui Stanislavski”. Este incorect. Toată forţa acestei metode constă exact în faptul că nu a fost inventată de nimeni, nimeni nu a născocit-o. „Sistemul” aparţine chiar naturii noastre organice, atât sufleteşti, cât şi fizice.
Noi ne-am născut cu această capacitate de a crea, cu acest „sistem” în interiorul nostru. Creaţia este nevoia noastră firească şi s-ar părea că, pe de altă parte, cum e corect, potrivit „sistemului”, noi nu ar fi trebuit să fim capabili să creăm. Dar, spre surprinderea noastră, intrând în scenă, pierdem ceea ce ne-a fost dat de natură şi în locul creaţiei începem să fim afectaţi, să ne facem că jucăm, să jucăm superficial şi fals şi să ne reprezentăm pe noi înşine.
Ce ne împinge în această direcţie?
Condiţiile creaţiei în public, constrângerea, convenţionalismul şi neadevărul care se ascund în producţiile teatrale, în arhitectura teatrului, în cuvintele şi acţiunile străine care ne sunt impuse de poet, în mizanscenele regizorului, în decorurile şi costumele scenografilor.
Constrângerea şi impunerea a ceva străin, nu dispar până când artistul nu transformă ceea ce i-a fost impus în ceva propriu. Iar acest proces este ajutat de „sistem”. Magicul „dacă”, situaţiile date, invenţiile, momelile transformă ceea ce este străin în ceva ce îţi aparţine. „Sistemul” ştie să te facă să crezi în ceva ce nu există. Dar unde este adevăr şi credinţă, acolo este şi acţiunea autentică, eficientă şi cu un scop, acolo este şi trăirea, şi subconştientul, şi creaţia, şi arta.
* * *
…– Deocamdată să vă obişnuiţi cu faptul că la început noul doar încurcă, pentru că atrage atenţia asupra sa, distrăgând-o de la ce este mai important, a spus Torţov.
– Dar, cu timpul, urechea şi limba se obişnuiesc să folosească în mod corect accentele şi veţi vorbi bine, fără să vă mai gândiţi la asta, ceea ce se va întâmpla atunci când noul va deveni obişnuinţă, obişnuinţa – uşururinţă, uşurinţa – frumos.
Există norocoşi care, fără să studieze, simt natura limbii lor şi vorbesc corect din intuiţie. Dar nu sunt prea mulţi, sunt doar excepţii. Majoritatea copleşitoare vorbesc înfiorător. Dar şi cei neiubiţi de natură, uneori, ce-i drept rar, vorbesc corect, din intuiţie. Intuiţia se pare că are educaţie! Acest lucru se întâmplă atunci când vorbirea lor devine o armă, un instrument de acţiune. Când trebuie ca prin cuvânt să atingă un scop important. Atunci natura însăşi ajută, iar pentru ea legile nu sunt scrise. Dar în artă nu poţi să te bazezi doar pe natură şi intuiţie. De aceea este foarte important să te gândeşti la obţinerea unor cunoştinţe serioase. Ele sunt date de regulile vorbirii.
Atunci când vi le veţi însuşi, aşa încât ele să vă devină a doua natură, atunci veţi fi protejaţi de greşelile anterioare, atât la folosirea propriilor voastre cuvinte, cât şi a textului străin al rolului.
Dar oamenii sunt conservatori. Ei nu-şi pot înţelege propriile interese.
Câţi oameni mor de variolă şi de alte boli, împotriva cărora alţi oameni geniali au găsit un antidot, vaccinuri şi medicamente salvatoare. La Moscova trăia un bătrân care se lăuda cu faptul că el nu a mers niciodată cu trenul şi nu a vorbit niciodată la telefon!
Omenirea caută. Cu eforturi şi încordări incredibile se ajunge la marile adevăruri şi descoperiri, iar oamenii, din pricina rutinei şi a conservatorismului nu vor să întindă mâinile şi să ia ceea ce li se oferă cu grijă.
Ce barbarie! Ce lipsă de educaţie!
Şi în domeniul vorbirii se întâmplă acelaşi lucru. Popoarele, natura însăşi, cele mai luminate minţi de cercetători, poeţi de geniu îşi creează de-a lungul secolelor propria limbă maternă. Ea nu este inventată, ca volapük[1], ci se naşte din străfundurile naţiunii, este studiată de mari cunoscători de-a lungul secolelor şi generaţiilor, este curăţată de genii precum A.S. Puşkin, iar actorului leneş nu-i mai rămâne decât să ia ce i se oferă de-a gata. I se dă în gură gata mestecat, iar el nu vrea să înghită!
Câtă lipsă de cultură într-una dintre cele mai culturale arte!
Uitaţi-vă cum învaţă muzicienii regulile şi teoria artei lor, cum au grijă de instrumentul lor: de vioară, de violoncel sau de pian. De ce oare artiştii dramatici nu procedează la fel? De ce ei nu învaţă regulile vorbirii, de ce nu au grijă de vocile lor, de vorbire, de corpul lor?! Ei sunt propria lor vioară, propriul violoncel, ei îşi sunt cele mai fine arme de expresivitate! Ei au fost creaţi de cel mai genial meşter, de însăşi mama-natură!
Pe actori îi încurcă „geniul” lor, între ghilimele, a ironizat Arkadi Nikolaevici. Cu cât un actor este mai lipsit de talent, cum atât acest „geniu” este mai mare şi ea nu îi dă posibilitatea să ajungă în mod conştient la studierea artei sale şi, în parte, a vorbirii. Aceşti oameni, imitându-l pe Molcealov, trăiesc pe socoteala „inspiraţiei”. Ei reuşesc uneori, deşi rar, să simtă din intuţie şi să joace destul de bine într-un spectacol sau altul, o scenă sau alta.
Acest lucru le este suficient pentru a-şi baza toate socotelile actoriceşti pe succese întâmplătoare.
Din pricina lenei sau a prostiei, asemenea „genii” se autoconving că actorului îi este suficient să „simtă”, pentru că totul se înţelege de la sine.
Dar natura artistică, subconştientul şi intuiţia nu vin la comandă. Cum ar fi posibil când ele dormitează în noi? Poate ajunge oare actorul în acel moment fără regulile vorbirii şi parţial fără reguli pentru accent?
De unde trageţi concluzia că tot ce vă spun eu în clasă ar trebui să fie în acelaşi timp perceput de voi, înţeles şi aplicat în practică? Eu vă vorbesc pentru toată viaţa. Mult din ceea ce veţi auzi la şcoală, veţi înţelege pe deplin abia după mulţi, mulţi ani, de practică. Ea vă va duce la ceea ce (aţi aflat) aici şi abia după aceea vă veţi aminti că despre asta vi s-a vorbit demult, dar conştiinţa voastră nu a pătrus sensul până la capăt. Atunci veţi compara ceea ce aţi învăţat din experienţa practică, pe scenă, cu ceea ce vi s-a spus la şcoală. Atunci fiecare cuvânt din caietele voastre de şcoală va prinde viaţă şi va începe să îşi trăiască adevărata viaţă şi va acţiona asupra tuturor laturilor naturii voastre artistice.
[1] Volapük este o limbă artificială creată între anii 1879-1880 de preotul Johann Martin Schleyer, care credea că Dumnezeu i-a cerut într-un vis să creeze o limbă internaţională (n. tr.).
Print