Şoc şi groază! Senzaţional!!!

Ne place scandalul. Suntem topiţi după senzaţional; „Breaking News”, „Şoc”, „Nu o să-ţi vină să crezi”, „Adevărul despre…”, „5 lucruri pe care nu le ştiai despre…”, „100 de leacuri pentru 100 de boli” – toate urmate de cât mai multe semne de exclamare, scrise cât mai ostentativ şi mai colorat. Degetul se va opri din zappat pe telecomandă sau va accesa cu un click instinctiv link-ul care promite atât de multe. Ne-am contaminat de nevoia de informaţii indiferent cât de inutile sau false. Curiozitatea noastră a devenit atât de permeabilă, încât suntem dispuşi să ne chetuim timpul pe titluri ieftine pentru ca apoi să spunem în cor: „Am auzit şi eu”. Ştim cu toţii despre efectele miraculoase ale sucului de lămâie şi credem că un citat din Kant postat pe Facebook ne face mai înţelepţi.

„Scandalul este rampa sigură de lansare către falsa recunoaştere. Statutul social se dobândeşte prin vizibilitate şi se cuantifică în „Like”-uri şi „Share”-uri. CV-ul începe să devină desuet. Experienţa profesională nu prea mai contează; nici măcar cine eşti cu adevărat. Poza de profil spune mai multe decât orice scrisoare de recomandare. Şi ca să te faci auzit în simfonia cacofonică nu mai e suficient să strigi. Trebuie să o faci cu impertinenţă, cu violenţă şi, mai ales, trebuie să producă scandal. Dacă refuzi să reacţionezi şi să nu te bălăceşti în zoaiele imunde precis ai ceva de ascuns. Tăcerea e kriptonita haitelor asmuţite care vor interpreta orice răsuflare, virgulă sau cută de pe pantalon. Căci suntem experţi nu doar în acuze răstite, cât şi în teorii ale conspiraţiei, bârfe şi dat cu părerea.

Citim un articol de ziar, auzim o ştire, vedem un talk-show, scroll-ăm pe Facebook şi avem impresia că ştim mai bine decât celălalt. Că suntem informaţi. Că avem o părere obiectivă. Că aşa e, domnule! Vacarmul mediatic este atât de nociv, continuu, asurzitor şi percutant ca un zgomot alb care nu ne mai dă răgaz să ne auzim gândurile propri. Cinci minute de pauză, de shutdown total, după care să spui „Da” sau „Nu”. Apoi o singură întrebare: Oare? Îndoiala este primul semn de libertate. Prima doză din antidotul împotriva virusului care te transformă într-un „Yes man” la indigo.

În teatru ştim cu toţii că trebuie să existe acţiune; deci conflict. X vrea ceva iar Y se opune. Dar nu orice ceartă la colţ de stradă devine automat artă dramatică. Mai e nevoie şi de acel „Cum” atât de pervertit astăzi. Dacă Hamlet ar scrie postări acuzatoare interminabile pe Facebook şi ar primi „Like” de la Horaţiu şi „Unfriend” de la Claudius nu am mai avea ce vedea pe scenă. Dar diferenţa dintre teatru şi viaţă este modul de comunicare: dialogul în teatru şi defularea umorală individuală în eterul Internetului în viaţa reală.

Dincolo de religii, adeziuni politice, secte, leaderi spirituali, culte, organizaţii mai mult sau mai puţin guvernamentale, grupări mai mult sau mai puţin teroriste, înregimentări de orice tip, există o singură probă a încrederii: în tine însuţi. Oricâte carnete de membru am avea, oricâte carduri de fidelitate, oricâte iconiţe agăţate de oglinda retrovizoare a maşinii, oricâţi Buddha burtoşi aliniaţi pe rafturi şi oricâte amulete din fulgi de porumbel virgin în buzunar, nimic din toate astea nu dă seamă de conştiinţa unui om aşa cum o face proba privitului în oglindă. Ochi în ochi cu tine însuţi. Fără martori, fără selfiuri, fără machiaj, fără statusuri pe Facebook, fără confirmări prin Like-uri.