„Solitaritate”, un spectacol pentru export

Includerea spectacolului „Solitaritate” al Gianinei Cărbunariu în secțiunea „Teatrul de mâine” a Festivalului Național de Teatru a stârnit o furtună de discuții, care era cât pe ce să culmineze cu neprezentarea producției la București. Regizoarea n-a dorit ca numele să-i fie asociat cu FNT, secțiunea „Teatrul de mâine” a nemulțumit-o din diverse motive exprimate în diverse locuri. Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, unde a fost realizată montarea, a ales, totuși, să vină în capitală, iar „Solitaritate” s-a jucat în FNT, la Sala Studio a Teatrului Național din București.

Așa cum se știe, spectacolul face parte din proiectul Cities on stage/ Oraşe pe scenă, o iniţativă europeană dezvoltată pentru crearea unor punţi de comunicare între teatre din ţări precum Belgia, Suedia, Franţa, România, Italia şi Spania prin producţii teatrale care își propun să atragă atenţia asupra schimbărilor la care este supusă lumea contemporană. Și, după ce a fost prezentat în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, urmează să fie prezentat și la Festivalul de la Avignon, în 2014. Nu apucasem să văd montarea la FITS, dar, în schimb, văzusem de curând „Tipografic majuscul” de la Teatrul Odeon, o altă producție semnată de Gianina Cărbunariu – cu siguranță una dintre cele mai valoroase premiere ale toamnei, în București. Stilul incisiv al artistei și excelentul mod de a face cercetare prin teatru, documentarea unor situații sociale concrete, studiul artistic asupra comunismului sunt linii cunoscute ale direcțiilor ei regizorale și, în fapt, asta e ceea ce a transformat-o într-unul dintre numele cunoscute pe piața festivalurilor din străinătate.

Gianina Cărbunariu face în primul rând teatru pentru spectatorul din afara României, care vrea să afle lucruri despre sud-estul Europei, ciudățeniile acestui colț de lume încă suculent și plin de povești, în care traumele comunismului s-au transformat în importante supape artistice. O face din plin și filmul românesc atât de pe val în toate festivalurile internaționale, iar teatrul Gianieni Cărbunariu se duce parțial în aceeași direcție. A aluneca în clișee despre România devine, așadar, inevitabil. A arăta lucrurile într-o lumină care să fie „interesantă” pentru export se întâmplă de la sine. Dacă, însă, în alte creații ale ei precum „20/20”, „X milimetri din Y kilometri” sau, mai nou, „Tipografic majuscul”, cercetarea reală a unui fenomen, documentarea și apoi transpunerea artistică sunt cele care dau valoarea spectacolelor, în cazul recentei producții „Solitaritate” rămâne gustul unei încercări superficiale de a expune clișee despre România.

Da, România este și așa, există problema rromilor, dar discuțiile despre discriminare sunt mult mai nuanțate, există povestea Catedralei Mântuirii Neamului, dar, iarăși, perspectiva din care este prezentată e mai mult decât nenuanțată. Ca să nu mai vorbim despre sărăcia expusă crud și cu o anume formă de umor într-un episod de familie… – altminteri, scena respectivă este extrem de fragilă, iar diferențele dintre un episod de telenovelă „realistă” și ceea ce se arată în spectacol aproape nu există. Taximetristul sărac care încearcă din greu să câștige bani ca să-și opereze copilul bolnav e un clișeu, repet, pe care nu-l ratează nicio telenovelă. În același registru, povestea cu bonele filipineze și steagul kitsch care cade peste Ofelia Popii – actrița construind, altfel, un rol consistent în întregul spectacol, dar nu despre asta e vorba… Și, nu în ultimul rând, într-o ordine aleatorie, cea de-a cincea problemă expusă – actrița celebră Ionescu-Popescu, fostă securistă sub numele Arkadina, și toată scena absurdo-grotescă de la moartea ei. Frumos interpretat de Mariana Mihu, cu contrapuncte bine gândite la Marius Turdeanu, episodul ar putea fi un moment valabil, dacă nu ar fi structurat ca, de altfel, întreaga montare, atât de demonstrativ… Atât de facil servit, lăsând în permanență sentimentul de „asta vreți să auziți și să vedeți despre România, asta vă dau”. Ca multe altele, și acest episod ar fi valabil prin valoarea general-umană, dacă regizoarea nu s-ar fi străduit atât de mult să pună ștampile. Demonstrativismul lucrează împotriva valorii artistice, cuplat cu o univocitate care, pe de o parte limitează posibilitățile artistice și, pe de altă parte, sărăcește conținutul discuției pe teme sociale și mentalitare.

Dacă povestea Catedralei Mântuirii Neamului este, într-o anumită măsură, reprezentativă pentru momentul prezent al istoriei noastre, în schimb, cea cu ipocrizia colegilor și a rudelor marii actrițe, cu declamațiile din fața sicriului, e departe de a fi specific românească, aşa cum încearcă s-o expună spectacolul de la Sibiu. La fel sărăcia… Desigur, cu nuanțele de rigoare. Apoi, nu e niciun secret pentru nimeni că, în funcție de unghiul din care este privită o problemă, perspectivele se multiplică și Gianina Cărbunariu ratează în „Solitaritate” tocmai pluriperspectivismul… în caz că și-a propus asta. Căci, dacă ideea a fost să arate pe piața de export exact acele probleme care fac România „interesantă” în ochii străinilor, a reușit din plin. N-a ratat nimic. Spectacolul pare rezultatul unei rețete bine scrise și „atacă” tot ce trebuie. Scenografia lui Andu Dumitrescu o susține din plin, iar interpretarea actorilor trupei din Sibiu este ireproșabilă. Salvează chiar și prima parte, lungă și fără ritm, în care se stabilesc coordonatele de… teatru-în-teatru.

Numai că  „Solitaritate” își propune să fie mai mult decât un spectacol de teatru, dorindu-se o discuție despre lumea din azi, pornește de la aspecte concrete, de la zidul construit la Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de restul orașului, cum declară regizoarea, și merge până la cei 2% din impozit donați Catedralei Mântuirii Neamului. Așa că nici nu se poate vorbi despre el doar ca despre un spectacol de teatru – fie el și teatru social. Chiar dacă, regizoral, construția are o anumită coerență (cu o parte introductivă lipsită de ritm, cum spuneam), chiar dacă actoricește ea e bine susținut, „Solitaritate” rămâne, totuși, o suită de clișee, ce au, desigur, meritul de a fi fost bine alese și bine plasate, de imagini care se doresc puternice și care, cu siguranță, vor face furori la festivaluri, în rândul străinilor care vor „să afle” lucruri despre România – o cruce mare din plexiglas în care se rotesc mingiuțe ca la extragerile loto, un tricolor cu fir lucitor în țesătură, un sicriu cu jerbe de plastic lângă el… Totul, perfect ambalat pentru export.

Teatrul Naţional “Radu Stanca”, Sibiu

Solitaritate, de Gianina Cărbunariu

DECOR, VIDEO şi LIGHT DESIGN: Andu Dumitrescu; COSTUME: Andrei Dinu; MUZICA: Bogdan Burlăcianu; COREGRAFIA: Florin Fieroiu; DISTRIBUŢIA: Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac

Foto Paul Baila