De-ar fi esenţa cărnii mele gând,
Distanţa crudă-n cale nu mi-ar sta,
Că-n ciuda ei aş tot umbla, trecând
Din depărtate zări în lumea ta.
N-ar mai conta că pasu-mi şezământ
Pe ţărm străin de tine-şi dobândi;
Sări-ar gândul apă şi pământ
Imaginându-şi unde te-ar găsi.
Dar ah! Mă frânge gândul că nu-s gând,
Zări lungi să dovedesc când eşti plecat,
Ci doar pământ şi apă întrupând,
Răscumpăr timpu-n jeluit oftat.
Nimic mai bun din trupu-mi nu vădesc
Doar lacrimi mari, semn jindului firesc.
Print