Sorin Miron, în spectacolul „Tartuffe sau Impostorul”
Pe Sorin Miron îl puteți vedea în acest moment pe scena Teatrului Metropolis, în „Îngeri în America”, în „Tartuffe sau Impostorul” și, mai nou, în premiera cu „Visul unei nopți de vară”. Îl puteți vedea și la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, în mai multe proiecte, în „Familia Tot”, în „Scene din viața insectelor” sau în „Mobilă și durere”. În prezent lucrează la încă două spectacole, care vor avea premiera în această toamnă, „Portugalia” la Teatrul Nottara și „Steaua fără nume” la Centrul „Nicolae Bălcescu”. Face parte din trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză. Este un actor pentru care simți nevoia să te reîntorci în sala de teatru, nuanțat, cu un umor subtil, atât de rar în teatrul actual, cu un profil cu totul aparte în peisajul teatral autohton. În această seară, îl puteți vedea în cadrul celei de-a 24-a ediții a Festivalului Național de Teatru, la Teatrul Metropolis în „Tartuffe sau Impostorul” unde joacă rolul Orgon, marele păcălit. O discuție cu Sorin Miron despre libertatea în teatru…
Acum câțiva ani, când lucrai la „Îngeri în America”, am stat de vorbă pentru un interviu publicat în revista Yorick și-mi aduc aminte că încheiam discuția cu vorbele tale despre „Jurnalul fericirii”. Citiseși cartea de curând și erai foarte preocupat de relațiile dintre oameni și, mai ales, de relațiile dintre oameni în teatru. „Oamenii nu știu să se poarte unii cu alții și asta e una dintre problemele teatrului de la noi”, spuneai atunci. S-a schimbat ceva între timp?
Atunci mă mutasem de puțin timp în București și era o nebunie întreagă, încercam să mă adaptez la viața orașului. Dar, într-adevăr, asta e o problemă care rămâne. Pentru că toată lumea în jur se vede numai pe sine. Și toată lumea are genul de atitudine: „mi se cuvine”. Iar asta e valabil și în teatru. Atmosfera de prietenie în teatru nu prea există. Prin „prietenie” înțeleg să te gândești fără prejudecăți la munca altuia, să accepți că există modalități diferite de teatru, care pot să coexiste fără ca nimeni să fie dușmanul nimănui. E important să te intereseze ce face celălalt și să încerci să te raportezi cât mai corect la ce faci tu. Dar n-ai cum să nu vezi că în momentul ăsta în teatru sunt tabere…, oricât de uzitat ar fi acest cuvânt. Și mereu revine pe tapet problema asta: cine e nominalizat nu știu unde, cine de partea cui e. Eu cred că mult mai important e că să-ți găsești felul de a trăi prin teatru, așa cum eu și grupul în care lucrez acum cred că ni l-am găsit, în formula în care lucrăm cu dl Victor Ioan Frunză, cu Adriana Grand și cu toți actorii din mai nou numita „trupă”. Noi ne facem pur și simplu treaba…
E important să te intereseze ce face celălalt și să încerci să te raportezi cât mai corect la ce faci tu. Dar n-ai cum să nu vezi că în momentul ăsta în teatru sunt tabere…, oricât de uzitat ar fi acest cuvânt. Și mereu revine pe tapet problema asta: cine e nominalizat nu știu unde, cine de partea cui e. Eu cred că mult mai important e că să-ți găsești felul de a trăi prin teatru, așa cum eu și grupul în care lucrez acum cred că ni l-am găsit, în formula în care lucrăm cu dl Victor Ioan Frunză, cu Adriana Grand și cu toți actorii din mai nou numita „trupă”. Noi ne facem pur și simplu treaba…
Asta înseamnă că „trupa” voastră funcționează cumva paralel cu lumea teatrului de care-mi vorbeai adineauri? Sau își propune un fel de frondă?
În niciun caz, doar că nu ne facem spectacolele cu un scop declarat de a apărea nu știu unde, de a fi nominalizat nu știu unde…
Scenă din spectacolul „Mobilă și durere”, alături de Nicoleta Hâncu…
Și cu ce scop le faceți?
Acela de a ne face cât mai bine meseria – pentru că eu cred că actoria e în primul rând o meserie, în care, dacă apar și harul și inspirația, e foarte bine făcută.
Știu că alegeți împreună textele, după dezbateri intense. În funcție de ce anume le alegeți?
În funcție de locul în care facem acel spectacol. De exemplu, un spectacol pe care-l facem la Centrul „Nicolae Bălcescu”, îl facem pentru că noi credem că se potrivește în locul acela, la momentul acesta. Și avem în vedere istoria și noastră, de la ce am pornit – întâi a fost „Furtuna”, apoi „Familia Tot”, apoi „Insectele”, apoi „Mobilă și durere”… Și acum lucrăm la „Steaua fără nume”.
Sunt atât de diferite aceste texte… Care e firul care le unește?
Cumva tocmai asta le unește. Acest „diferit” e un scop în ideea menținerii unui nivel cât mai înalt la fiecare proiect. E important să nu semene unul cu un alt proiect în care, să zicem, ai fost comod. Așa că schimbăm de fiecare dată registrul.
Îmi spuneai în urmă cu ceva vreme că vrei să fii un actor liber, că nu te interesează să faci parte dintr-un grup sau altul și că vrei să lucrezi în cât mai multe teatre. Și totuși, de câțiva ani buni lucrezi într-un singur grup… Te-ai răzgândit în privința „libertății”?
Nu… în ideea în care libertatea de creație există în acest grup și cred că e cu atât mai productivă în momentul în care-ți găsești niște oameni cu care te poți ocupa strict de creație, fără să mai fie nevoie să arzi alte etape, să te integrezi într-un grup. Nu zic că asta e rău, poate fi ceva stimulator. Dar, pentru noi, libertatea de creație e unul dintre punctele principale care ne leagă și tocmai din această libertate se nasc proiecte foarte diferite, care nu au nimic în comun stilistic.
Scenă din spectacol „Îngeri în America”, alături de George Costin…
Ce-ai descoperit despre tine, ca actor, lucrând în această echipă? Cum ți-a folosit asta din punct de vedere al formării și devenirii tale ca artist?
E vorba în primul rând de un confort al lucrului cu oameni care știi ce vor, al faptului că știi că împărtășești aceleași valori cu niște oameni cu care te întâlnești zilnic – pentru că stăm mai mult împreună decât acasă și n-ar putea să reziste o asemenea formulă, dacă nu ne-ar lega niște valori. Apoi, am lucrat constant, într-un mediu profesionist de cea mai bună calitate, care nu poate decât să te dezvolte cu fiecare proiect pe care-l faci. Și e esențial să nu lucrezi de dragul de a lucra. Pentru că, de multe ori, situațiile actorilor liber profesioniști sunt de așa natură că se trezesc în momentul în care spun „trebuie să facem ceva”. Și atunci, ceva esențial se pierde. Iar la noi până acum nu a fost cazul să facem ceva doar de dragul de a face. Fiecare proiect a fost extrem de motivat din interior.
De multe ori, situațiile actorilor liber profesioniști sunt de așa natură că se trezesc în momentul în care spun „trebuie să facem ceva”. Și atunci, ceva esențial se pierde. Iar la noi până acum nu a fost cazul să facem ceva doar de dragul de a face. Fiecare proiect a fost extrem de motivat din interior.
Tot revine în discuție cuvântul „valori”. Care sunt valorile care vă unesc?
Una dintre valori este că încercăm să ne raportăm de fiecare dată foarte curat la un proiect, că încercăm să o luăm de fiecare dată de la zero. Pe cât posibil… Pentru că nu are nimeni pretenția că se poate reinventa sută la sută. O altă valoare este aceea că ne raportăm la munca pe care o facem într-o mare măsură ca la o meserie. Nu ca la un lucru care ține doar de inspirație. Creativitatea sau inspirația se adaugă peste niște elemente tehnice pe care le stăpânești foarte bine. O altă valoare pe care o împărtășim cu toții e cea a respectului față de text. Felul în care poți să improvizezi pe un text se face într-un mod controlat.
Scenă din spectacolul „Tartuffe sau Impostorul”, împreună cu Adrian Nicolae…
Vorbeai mai devreme despre faptul că nu te poți reinventa sută la sută. De acord, dar când anume stilul se transformă în manieră? Când simți că ai trecut granița?
Pentru asta, cred eu, e nevoie de ochiul din exterior, care e regizorul. Eu sunt un actor care simte acut nevoia de regizor. Niciodată n-am crezut în actorul care există singur. Pot fi proiecte făcute dintr-un impuls, dar ai nevoie de o direcție și aici cred că intervine nevoia de regizorul în care ai încredere. Și iată, am ajuns la un alt punct important care ne leagă: încrederea. În momentul în care ai încredere totală în cel cu care lucrezi și nu-i mai pui la îndoială sfaturile și indicațiile, atunci ești câștigat.
Dar nu e și o capcană aici?
Poate fi, ca în orice lucru pe care-l faci lipsit de discernământ. Dar în clipa în care pui pe masă încrederea în celălalt, dar și libertatea propriului gând, atunci ai toate șansele să iasă ceva bun. Cu siguranță, fiecare are o zonă de confort, lucruri despre care știe „că merg”. Acolo cred eu că trebuie să pui barierele. Manierismul intervine atunci când rămâi doar în zona de confort și a lucrurilor pe care știi să le faci.
Tu până acum ai riscat suficient?
Sper că da. Nu a fost un scop în sine, dar această constanță a lucrurilor pe care le facem m-a pus mereu într-o altă situație. Însă n-am făcut niciodată lucruri doar de dragul experimentului în sine.
Care crezi că e principalul tău atu pe scenă? În ce constă farmecul lui Sorin Miron pe scenă?
Încerc să am o lejeritate când joc, îmi dau seama că am șanse să-mi iasă un rol în momentul în care nu mă mai gândesc la nimic și sunt pur și simplu în situație. Cred că e vorba de un soi de libertate… Însă această formulare poate fi imediat atacată, în ideea că dacă spui „lejeritate” înseamnă că poți faci ce vrei. Dar nu asta vreau să spun. Mai clar, cred că, dacă am un atu, acela este că nu sunt încrâncenat.
Întotdeauna, la toate festivalurile, oamenii vin, joacă și pleacă. Și ai, eventual, un feedback de suprafață la sfârșitul spectacolului. Faptul în sine de a vedea spectacolele altor oameni cred că e foarte important. De-abia atunci poți să te raportezi mai corect la ce se întâmplă. De-abia atunci poți să faci comparații.
În spectacolul „Scene din viața insectelor”, alături de Nicoleta Hâncu…
E Festivalul Național de Teatru, în care jucați „Tartuffe sau Impostorul”. Ce înseamnă sau ce ar trebui să însemne un festival național?
Cred că ar trebui să însemne o întâlnire a oamenilor care fac teatru în țara asta, că de-asta se cheamă „festivalul național de teatru”. Și o întâlnire a celor mai bune spectacole în acel moment în țară. Dar deja aici am intrat pe tărâmul minat al subiectivității. Însă și subiectivitatea asta are niște granițe, atunci când ești sincer cu tine… Cred că aspectul întâlnirilor ar trebui să fie mai pronunțat. Ar trebui să existe dialog și, mai ales, ar trebui ca oamenii să-și vadă spectacolele unii altora. Întotdeauna, la toate festivalurile, oamenii vin, joacă și pleacă. Și ai, eventual, un feedback de suprafață la sfârșitul spectacolului. Faptul în sine de a vedea spectacolele altor oameni cred că e foarte important. De-abia atunci poți să te raportezi mai corect la ce se întâmplă. De-abia atunci poți să faci comparații.
Mă interesează să văd o poveste, spusă în felul fiecăruia, desigur, pentru că asta e ceea ce te diferențiază. Și mă interesează felul în care e făcută acea poveste. În momentul în care simți apariția manierismelor, respingi instantaneu spectacolul. Se vorbește mult despre șușe. Există și n-ai cum să negi. Șușa este acel spectacol în care n-ai cum să nu vezi din prima secundă că acei oamenii nu s-au raportat ca niște profesioniști la acel lucru.
Că tot vorbeai de subiectivitate, ce înseamnă din punctul tău de vedere un spectacol valoros?
Dincolo de primul palier, care înseamnă „te emoționează, îți pune întrebări, îți răspunde la întrebări” – palier la care se raportează cei mai mulți spectatori, cei plătitori de bilet – ca profesionist, n-ai cum să nu observi anumite aspecte care țin tocmai de profesie, de tehnică, de felul în care cineva respectă un text, o poveste. Mă interesează mai puțin să văd un spectacol în care sunt expuse angoasele cuiva. Mă interesează, în schimb, să văd o poveste, spusă în felul fiecăruia, desigur, pentru că asta e ceea ce te diferențiază. Și mă interesează felul în care e făcută acea poveste. În momentul în care simți apariția manierismelor, respingi instantaneu spectacolul. Se vorbește mult despre șușe. Există și n-ai cum să negi. Șușa este acel spectacol în care n-ai cum să nu vezi din prima secundă că acei oamenii nu s-au raportat ca niște profesioniști la acel lucru. Și acolo vezi manierism în forma cea mai pură…
Scenă din spectacolul „Familia Tot”, alături de Nicoleta Hâncu și Adrian Nicolae…
Cum funcționează în acest moment impostura în teatru?
Șușele de care vorbeam sunt categoric o formă de impostură. Anumiți artiști, fie ei actori sau regizori, bazându-se pe notorietatea numelui, fac niște lucruri care nu au nimic de-a face cu teatrul și asta se răsfrânge și la un alt nivel. Și de multe ori, poate, sunt actori care, puși în contexte bune, nu ar fi cei pe care-i vezi acolo. Dar sigur că e o întrebare reală, până la urmă. De ce există lucrurile astea? Nu ar exista dacă nu ar avea și un public. Și aici intervine lucrul tău cu tine. La care dintre valorile tale ești gata să renunți, pentru bani? Dar există și impostura din teatrele „legitime”, unde apare sub forma spectacolelor proaste, făcute de niște oameni care merg acolo ca la serviciu, se cheltuie niște bani publici fără ca nimeni să fie tras la răspundere pentru că se produce un spectacol prost. Iar impostura apare la umbra unor nume.
De curând ați avut premiera cu „Visul unei nopți de vară”, la Teatrul Metropolis. Ca să schimbăm registrul, cum crede Sorin Miron că este iubirea în lumea noastră? E o formă de manipulare, așa cum o arătați voi în spectacol?
Sper că nu… În spectacolul nostru e vorba de starea de tinerețe care brusc îți e încheiată, refuzată și îți dai seama că totul a fost un vis. Dincolo de spectacol, până la urmă ține de fiecare să-și găseasă felul în care i se arată iubirea. Eu tind și vreau să cred că nu e doar o chestie chimică. Se pare că ar exista o glandă care, stimulată, produce iubire și se consumă totul după nu știu cât timp, e un termen fix. Vreau să cred că nu e așa. Și, prin felul în care-mi trăiesc viața, încerc să demitizez acestă poveste.
Scenă din spectacolul „Visul unei nopți de vară”, alături de Alin Florea…
Există în „Visul…” și o discuție foarte interesantă despre teatru, în scena meșterilor care pun în scenă un spectacol…
În acea scenă din „Visul…” vorbim de întâlnirea unor oameni care vor să facă teatru și-l fac cum știu ei mai bine, chiar dacă sunt nepricepuți. Singurul lucru care rămâne valoros în actul lor e pasiunea cu care o fac. Iar ăsta e un lucru de multe ori pierdut în teatrul nostru.
Și cât de imposrtantă e pasiunea?
E totul… E 99 la sută din treabă. Se poate să-ți ratezi scopul uneori, dar frumusețea și greutatea acolo sunt: în a-ți ține caldă pasiunea de a o lua mereu de la capăt, deși știi că e ceva care se va termina, de care nu-și va mai aminti aproape nimeni. Și te minți spunându-ți că e important fie și dacă-și va aminti măcar un singur om, odată…
Se poate să-ți ratezi scopul uneori, dar frumusețea și greutatea acolo sunt: în a-ți ține caldă pasiunea de a o lua mereu de la capăt, deși știi că e ceva care se va termina, de care nu-și va mai aminti aproape nimeni. Și te minți spunându-ți că e important fie și dacă-și va aminti măcar un singur om, odată…
E important să știi pentru cine faci teatru? Pentru tine sau pentru celălalt?
De câte ori încerc să-mi răspund mie la întrebarea asta, îmi vine celălalt răspuns în cap imediat. Dacă aș tinde să zic că pentru public, ar fi pe jumătate o minciună. Pentru că n-am cum să pretind că eu mă întâlnesc zilnic să repet ceva cu niște oameni pentru altcineva, care pe mine nu mă atinge în niciun fel. Bucuria momentului în care simți că ceea ce faci e bine pe scenă, că transmiți în sală o energie și că ea vine înapoi spre tine, e un lucru pe care n-ai cum să-l negi și pentru care e clar că facem unii dintre noi meseria asta. Cred că e la jumătate de drum. Categoric că o facem și pentru noi.
Cred că miza și scopul tău ca actor sunt să reușești să fii prima oară într-un loc în care ai mai fost de o sută de ori!
Care e principalul tău scop în momentul în care ești pe scenă?
Cred că acela de a reuși să fiu atunci, acolo. Toată repetiția și pregătirea unui spectacol înseamnă o serie de aspecte foarte fixe, iar tu trebuie să te miști ca și cum ai fi prima dată acolo. Cred că miza și scopul tău ca actor sunt să reușești să fii prima oară într-un loc în care ai mai fost de o sută de ori!
Fotografii de Adriana Grand
Print