Sorin Şaguna (nesfârşit)

Motto: Îmi pare rău. Iartă-mă. Mulţumesc. Te iubesc

Nu ştiu cum să încep, nu ştiu cum să continuu şi nu vreau să închei. Cum să scrii despre cel care îţi e fratele pe care nu părinţii, ci destinul ţi l-a oferit, la timpul trecut? Tot ce cred e că trebuie să îmi fac curaj şi să apăs tastele. Aşa, amintirile care mi se derulează înaintea ochilor deschişi vor trece pe foaie şi nu va trebui să ştiu nimic.

Sorin Şaguna m-a sunat acum cinci ani. Eram pe stradă şi o voce foarte politicoasă îmi spunea că este student în anul I la Actorie, la clasa domnului profesor Zamfirescu, şi că a fost îndrumat spre mine pentru a publica nişte poezii în revista Theatron. Foarte elegant în exprimare, modest, entuziast şi foarte sigur pe el. Atunci nu am făcut altceva decât oficiul de a trimite mai departe spre publicare poeziile primite de la Sorin. Le-am citit şi nu mai ştiu ce am gândit. Cum să îmi mai amintesc despre străinul de atunci când îl plâng pe fratele de acum?

El intra în anul III, eu începeam Masteratul. Era septembrie când eu am vrut să îi strâng mâna, iar el m-a îmbrăţişat strâns atunci când am asociat o prezenţă vocii de la telefon. Era în costum de mişcare, pe scena teatrului Odeon – înalt, slab, cu ochi curioşi, maxilar puternic şi buze groase. Ca un spiriduş longilin. Ştiu că mi-am zis: Ăsta e Puck! Şi, de fapt, era Ariel, căci pe lângă inocenţa lui de copil frumos şi poznele de adolescent îndrăzneţ, Sorin avea şi o profunzime atipică pentru vârsta lui în relaţia cu „plămada din care sunt făcute visele”. Nu l-am înţeles la început. Când îmi vorbea despre credinţă, energie, spirit; mă uitam mirată şi nu puteam să fac legătura între argintul viu care jonglează cu vorbele cu o iuţeală pe care urechea ta face eforturi să o prindă din urmă şi tânărul liniştit care îţi explica senin şi cu răbdare despre Părintele Arsenie Boca.

Iar de acum începe să fie frumos. Peste noapte mi s-a născut un frate. Gata crescut. Frăţiorul care m-a făcut să râd ca nimeni altul, pe care l-am certat, care m-a dojenit numai, pe care m-am supărat, care m-a iertat, de care am fost mândră şi care m-a iubit. E indecent să povestesc mai departe. Povestea e între noi, cei din familie. Celorlalţi le spun doar că a fost minunat.

Acum, că am început, trebuie să pot continua. Şi o voi face scriind adevărul meu despre actorul Sorin Şaguna. S-a spus că era genial. Da – avea sclipiri de geniu pe care puţini norocoşi le-au observat. Acum, când e inutil şi gratuit, am citit litere de-o şchioapă care îl numeau mare actor şi speranţa teatrului românesc. Sorin nu a avut timp să devină un mare actor. Avea, în schimb, un potenţial real. Carismă, prezenţă scenică, iubire de profesie, seriozitate, modestie, respect şi credinţă. L-am văzut cum se frământa pentru un rol, l-am văzut cum se pregătea înainte de un spectacol, l-am văzut cum se antrena, momind şansa de a nu mai fi unul dintre mulţii absolvenţi, ci acel actor pentru care merită să montezi spectacolul.

Sorin s-a născut să iubească. Enorm. Şi avea nevoie să fie iubit. Iar asta se vedea şi pe scenă. Bucuria pe care o uităm nepermis de des în profesia noastră pentru el era ca aerul. A făcut film, televiziune, radio, a jucat de la tragedie la travesti, a făcut teatru pentru copii, a prezentat evenimente şi ar fi fost un excelent actor de stand-up. Şi mai avea o calitate importantă: îl ţineai minte. Pentru că era o lumină.

Şi iar nu mai ştiu ce să scriu. Să enumăr roluri şi volume de poezii publicate şi emisiuni de radio şi actori care i-au fost parteneri? La ce bun? Îmi dau seama că ar trebui să închei şi nu vreau. Pentru că mai am atâtea de spus, pentru că avea atâtea de trăit şi pentru că nu am mai avut timp. Sorin ar face o glumă acum. Eu nu am nici puterea, nici inspiraţia lui fabuloasă. Sau ar cita din „Gaiţele” sau pur şi simplu mi-ar spune „Te iubesc, surioara mea”. Dar astea sunt ale noastre. „Lasă, ţaţă, că doar suntem în familie!”. Şi aşa e. Te iubesc, frăţioare!