La Facultatea de Teatru din cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași a avut loc, pe data de 4 martie, un eveniment special dedicat lui K.S. Stanislavski în cadrul căruia au fost lansate cele două volume ale lucrării „Munca actorului cu sine însuși”, publicate în colecția Yorick a Editurii Nemira, într-o traducere semnată de Raluca Rădulescu. Prefața primului volum intitulată „Arta de a învăța” este semnată de regizorul Yuri Kordonsky, iar cel de-al doilea volum se încheie cu textul lui Jerzy Grotowski, „Răspuns lui Stanislavski”.
La evenimentul organizat la Iași, la Sala Studio Teatru, au participat Sorina Bălănescu, reputat traducător din limba rusă, și cercetătoarea Gabriela Haja.
Pornind de la cuvintele folosite de Yuri Kordonsky în prefața la volumul I, și anume că Stanislavski este mereu citat, dar prea puțin citit, pentru mulți fiind un fel de Bau-Bau, Sorina Bălănescu a reconstruit într-o jumătate de oră povestea unei vieți și istoria unei lumi, încercând să-l împrietenească pe Stanislavski cu lumea de azi și amintindu-și acei ani în care Stanislavski a fost identificat profund nedrept cu doctrina comunistă.
„Antipatia creată în jurul lui Stanislavski făcea ca ea să se răsfrângă și asupra cărții lui. Pentru că era obligatoriu să fie studiat la cursurile de dimineață, de la ora 8 la 9, când în teatre se citea obligatoriu și Scânteia, în lectură colectivă, și se citeau și pagini din istoria Partidului Comunist. Deci, într-o asemenea ambianță, Stanislavski, impus cu forța – fiindcă numele lui Stanislavski apărea în vecinătatea numelui lui Stalin – era, cum s-ar spune azi, marca, brandul, regimului stalinist. Or, bietul Stanislavski n-avea nicio vină pentru asta. El era un lord – și nu exagerez când spun asta. Printre cei care l-ai invidiat, care l-au urmărit o viață întreagă, care au încercat să-l imite, care l-au și contestat (de regulă foștii lui elevi), pe primul loc îl plasez cu părere de rău pe Meyerhold, care nu era un om blând și nici foarte obiectiv. Meyerhold, deci, scrie niște articole, dacă nu infamante, cel puțin care au menirea să-l coboare măcar cu câteva trepte pe Stanislavski de pe piedestal în anii ‘20. Unul din articole se intitulează „Singurătatea lui Stanislavski” și acolo vorbește despre sângele galic al lui Stanislavski. Am avut curiozitatea mult mai târziu să verific la ce se referă și am aflat că bunica lui Stanislavski din partea maternă a fost o mare actriță franțuzoaică și care, descinsă în Rusia cu o trupă mare, franțuzească, de teatru, s-a căsătorit cu bunicul lui Stanislavski, care era un om foarte bogat și fermecător, și s-a și stabilit în Rusia. Asta este vâna aceea de teatru și de sânge galic, care se simte în făptura lui Stanislavski.
Knstantin Sergheevici Stanislavski era un om fermecător, un bărbat frumos și plin de șarm. Ba unii chiar spun că actorul Stanislavski îi lăsa cu mult în urmă pe regizorul Stanislavski și pe autorul de metodă. În 1928 a fost obligat să renunțe la teatru, pentru că la spectacolul omagial, unde juca rolul lui Verșinin în „Trei surori”, a făcut o criză de cord, iar medicii i-au interzis să mai urce vreodată pe scenă și atunci, ultimii zece ani de viață și i-a consacrat pedagogiei teatrale, regiei și lucrului la această carte foarte ciudată. La care el începe să lucreze din 1906… Dar în anul morții cei care cu venerație îi iau în primire moștenirea descoperă uimiți că el nu-și publicase această carte. Pentru că veșnic era nemulțumit, veșnic adăuga niște capitole, scotea altele, deși e o metodă, dacă „metodă” poate fi numită, care se creează din mers și asupra căreia el meditează îndelung. Sunt niște ani în care e încercat de o profundă depresie și e neîncrezător în forța lui. Își recunoaște valoarea de actor și de întemeietor de trupă, dar nu și pe aceea de întemeietor de metodă. Are grijă să spună că ceea ce scrie, „Munca actorului cu sine însuși”, nu este un tratat, ci chiar e mai puțin decât un manual – este un îndreptar venit din partea unui practician și rezervat celor tineri și foarte tineri. Cartea în sine oferă o lectură captivantă, în primul rând pentru forma pe care a găsit-o autorul. El recurge la o convenție a unui jurnal, a unor însemnări zilnice ale unui ipotetic elev, care vrea să învețe secretele acestei meserii. Stanislavski apare în carte cu numele de Torțov, apare și Nemirovici-Dancenko, apar și alți asistenți, cu nume de împrumut și toată cartea asta e un soi de carte voltairiană, uimirile lui Candid… fiindcă elevii lui au tot timpul a se mira de ceva. Pun întrebări, li se dau răspunsuri enigmatice, iar la sfârșitul primului volum, elevul declară mâhnit: „N-am învățat nimic în acest an petrecut pe lângă dvs”. Și i se spune: V-am oferit doar niște momeli ca să vă stârniți și să vă mobilizați subconștientul, pentru ca acest subconștient să devină creator și să treacă în lumina conștiinței. Momelile acestea sunt partea aceea de pregătire interioară a actorului pentru rol. Și procedee care țin de ceea ce el numește „psihotehnică”. Iar ca să elaboreze acest capitol a citit multe tratate de yoga, i-a citit pe toți predecesorii și avea niște modele de actori care-i conveneau, actori care s-au remarcat prin jocul trăirii, nu al reprezentării.
Stanislavski era veșnic bântuit de îndoieli în privința propriului sistem. Ideea însăși de sistem nu-i stârnea foarte mare încredere. De câte ori vorbește despre sistem, pune cuvântul între ghilimele. Pentru el „sistem” înseamnă un soi de structură care se reorganizează de la sine: o adunare de sfaturi pentru discipoli, care să le fie utilă. Și urmărind mai multe scopuri. Cel dintâi, etica și disciplina. Și mai există un scop foarte important, pe care mulți profesori de teatru îl ignoră, pentru că nu-l cunosc: funcția curativă a exercițiilor. Exercițiile care figurează la sfârșitul volumului al doilea au o misiune foarte specială: aceea de a păstra integrală starea mentală a actorului. Sunt exerciții de igienă a lucrului actorului cu sine însuși, foarte importante.
Dar această carte o poate citi cu folos oricine, pentru că se citește cursiv – și aici țin să spun că traducerea este impecabilă. Și apreciez în mod special și faptul că această ediție încadrează textul lui Stanislavski între două „coperți” – Kordonsky și Grotowski. Primul vine plin de admirație pentru metoda lui Stanislavski, iar celălalt exprimă, la modul paradoxal, fraze prin care vrea să arate că se distanțează de modelul Stanislavski, ca să-și păstreze el individualitatea… Însă cei care se încumetă să scrie despre pedagogia lui Stanislavski, fie că îl contestă sau se plasează în umbra lui, toți sunt obsedați de el. Iar un exemplu special e Meyerhold, care i-a făcut atâtea deservicii, deși era elevul lui preferat.
Și iată o scenă antologică pentru moralitatea acestui domn, a acestui senior care a fost Stanislavski… Când Meyerhold a început să fie prigonit, vânat – el știind foarte bine că urmează sfârșitul – și rămâne, așadar, șomer, când niciun teatru nu-l mai angajează, ei bine, în acest context, singurul care-i întinde o mână de ajutor este fostul lui profesor Stanislavski, care-l angajează ca regizor principal la teatrul lui. Ghinionul face că Stanislavski moare după trei luni și atunci Meyerhold rămâne fără protecția omului al cărui cuvânt avea atâta greutate. Dar gestul contează enorm…”