Soul Cleanup – Ştergerea informaţiilor temporare

Proiectul francez ”L’Imediat – Acumularea de informaţii temporare” sau scena nebună a lui Camille Boitel (aşa cum sună prezentarea din “pliantul”-program al spectacolului), a avut trei reprezentaţii la Bucureşti (11, 12, 13 Noiembrie), la Sala Izvor a Teatrului Bulandra.

”L’immediat” – un spectacol la frontiera dintre circ, dans şi teatru, o frontieră îngustă asemenea unei frânghii acrobatice, pe care sunt nevoite să penduleze personaje în derivă, în căutarea unui refugiu în faţa obiectelor din jurul lor care îi sufocă. Oamenii nu trăiesc, ei se feresc de obiectele din casele lor, din birourile lor, de obiectele ce se ascund în sertarele minţilor şi sufletelor lor, obiecte care se descompun, care se transformă, care se înclină, care trepidează, care reacţionează, care se mişcă… obiecte vii, palpitând în jurul unor fiinţe amorţite. Asemenea fişierelor temporare pe care le înmagazinăm în calculatoare, îngreunând astfel memoria electronică (până când apelăm la opţiunea salvatoare de disk cleanup), întocmai aşa procedăm şi cu toate lucrurile pe care le înghesuim în debaraua existenţei noastre fără a verifica rezistenţa încuietorii sau capacitatea de depozitare, fără criterii de sortare sau logică a dispunerii. Totul este un haos compact, care ne dă garanţia (temporară a) stabilităţii.

Spectacolul instalaţie, gândit de Boteil şi interpretat de 6 actori-dansatori-acrobaţi excepţionali (totodată şi recuziteri şi maşinişti live): Marine Broise, Aldo Thomas, Pascal le Corre, Camille Boitel, Jérémie Garry, Jacques-Benoît Dardant, este un manifest vibrant al neputinţei şi a fost conceput ca o succesiune de imagini teatrale ale aceleiaşi maladii a spiritului: blazarea resemnată. Lucrurile pe care ne-am zbătut să le acumulăm de-a lungul vieţii, asigurându-ne, astfel, certitudini pe care sufleteşte sau mental nu ni le puteam permite, îşi cer acum drepturile. Colacul de salvare devine, pe măsură ce înaintăm în larg, de plumb, dar noi continuăm să dăm din mâini şi din picioare, crezând că înotăm spre un ţărm, când de fapt de-abia mai reuşim să plutim la suprafaţa unei întinderi de mare, fără orizont. Timp de 90 de minute, imediatul (nostru) se desfăşoară artistic sub forma unei radiografii vivante şi sfredelitor de clare, având în prim-plan obiectele de care ne agăţăm cu disperare, pentru a (ne) supravieţui.

Spectatorii sunt ”interpretaţi” pe scenă, iar în sală se râde în hohote. Este amuzant să-ţi priveşti propria existenţă caricaturizată amar, cât timp fotoliul de teatru îţi oferă o stare de confort psihic de nezdruncinat (fiind, de altfel, un obiect care oferă o certitudine şi care delimitează raporturile actor-spectator, după cum, bineînţeles că se precizează şi în ”îndreptarul bunului spectator”). Până la urmă, ce legătură ar putea avea ce se întâmplă pe scenă cu sublimul agitat şi palpitant al vieţilor noastre: (scena 1) El şi ea se întorc de la serviciu, cu priviri înnegurate de lipsa de gânduri, apasă pe clanţa de la intrare, uşa se dărâmă, îşi aşază hainele în cuier – acesta se prăbuşeşte, se aruncă pe patul care se frânge cu zgomot, îşi fac ceva de mâncare, dar masa cedează, ea citeşte o carte, fără a fi atentă la foile care încep să zboare prin aer – toate aceste acte nesemnificative de exersare a voinţei sunt zădărnicite, totul se destramă şi cei doi par să nu conştientizeze disoluţia micului lor univers. E o rutină căreia i s-au predat pentru că asta nu presupune să ia (vreo) atitudine. Şi ce dacă totul se dezmembrează asemenea unui joc de lego prost asamblat? În sală se râde pe săturate de neputinţa de a trăi… a ”celuilalt”.

Pe scenă sunt aglomerări ale obiectelor care ne însoţesc fidel în propriile noastre vieţi: mopuri, găleţi, scări, lămpi, dulapuri, roabe, canistre, lighene, hârtii, sticle, mese, tablouri, pensule, cărţi, scaune, pantofi, haine, căşti de protecţie etc. şi un radio cu frecvenţe sensibile, din care răzbat mai ales purici sonori şi sunete indistincte. Sunt inventate mecanisme care să ne glorifice/gratifice lenea, obtuzitatea, conformismul, meschinăria, neputinţa – toate sunt traduse scenic şi, fie că e vorba despre un bărbat în rochie, al cărui mers drept, într-o lume strâmbă (gândită impecabil scenografic), e rapid rectificat şi înclinat pe calea cea consfinţită dreaptă de majoritate, fie că este vorba despre o tânără al cărei zbor (incontrolabil) e terminat sub un dulap greu, de metal, cu sprijinul câtorva confraţi binevoitori, fie că e vorba de panica pe care ne-o sugerează adesea propriile noastre chipuri în oglindă, totul este supralicitat ca mesaj pentru a găsi frecvenţa cu cea mai mare acurateţe şi claritate pentru spectatori.

”L’immediat” este, într-o mare măsură, un spectacol al vieţii printre obiecte şi alţi demoni, un spectacol al căutării unui liman spiritual confecţionat din plastic, lemn şi beton, un spectacol al fugii de sine şi al dependenţei de palpabil. Pendulând între tavan şi podea, între dulap şi masă, între sine şi celălalt, cei 6 actori-dansatori pun spoturi de urmărire pe grimasele interioare ale spectatorilor, pe nesiguranţele, spaimele, idealurile şi limitele lor şi accentuează fiecare trăsătură negativă, fiecare laşitate, fiecare nelinişte, transformând o mică ezitare sufletească într-un exerciţiu acrobatic de mare rafinament, ce presupune menţinerea echilibrului precar într-un decor care glisează şi se descompune sub paşii actorilor şi care trebuie dominat. Un gând respins apare pe scenă ca un zbor frânt, toate micile laşităţi interioare sunt transpuse cu o voluptate a amplificării, a hiperbolizării, pentru a atenţiona, pentru a seta alarmele mentale pentru o reacţie.

Adresându-se “celor sfârşiţi, agitaţi, ciudaţi, impulsivi, naufragiaţii lumii moderne, celor care s-au pierdut de sistem”, spectacolul lui Camille Boitel este ca o invitaţie de a păşi din nou în lume, dar după propriile noastre reguli (funky sau karaoke, după cum spun cei doi guru suedezi ai noului capitalism), de a ne regăsi, dincolo de balastul de lucruri, gânduri sau emoţii trăite la normă şi de a redescoperi şi păstra doar informaţiile permanente din vieţile noastre. Pentru că se întâmplă adesea ca maldărul de maculatură sufletească de care ne-am lăsat copleşiţi să ascundă o fiinţă radioasă, cu o pălărie de petrecere pe cap, îmbrăcată într-o ţipătoare cămaşă hawaiiană, fiinţă pe care am dosit-o în cotloanele minţilor noastre, pentru a nu ne împiedica, în fuga către obiecte. Dar, de redescoperirea acestei fiinţe depinde, de fapt, recuperarea sistemului nostru cu licenţă originală.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.