Teatrul continuă să fascineze. Între toate ofertele tentante de entertainment, între comodităţi şi epuizări, între grabă, dezinteres, stres, griji şi orice altceva de făcut, teatrul îşi vede de mersul la pas prin propria istorie. Învaţă limbaje noi, se adaptează cu destul de multă uşurinţă, face rapid cunoştinţă cu noile cerinţe ale publicului şi se transformă în ceea ce este nevoie să fie. În teatrul de care este nevoie. Tunat şi tehnologizat, epurat de prea multe metafore, cu multe gadgeturi şi artificii de efect, colorat, vesel şi zgmotos, crud şi visceral, aşa cum îl vor spectatorii timpului prezent.
Teatrul nu se poate debarasa de trei coordonate. Există în limitele lor şi tocmai datorită lor. Teatrul nu poate fi un concept abstract. Nu poate pâlpâi singuratic pe un arcuş de vioară undeva într-o mansardă ploioasă la miez de noapte într-un oraş bombardat. Nu poate fi expresia unei boli chinuitoare a unui artist care trasează spasmodic tuşe groase de vopsea pe o pânză zdrenţuită. Nu poate fi furia automutilării în public în numele happeningului şi al demonstraţiilor radicale. Teatrul nu se poate oricum şi oriunde. E mai pretenţios şi cu atât mai fragil. Dacă un alt artist îşi poate salva opera în nume propriu, poate găsi metode de a păstra pâlpâindă flacăra artei sale, artiştii care au ales (sau au fost aleşi de către) teatru nu se pot erija în individualităţi rezistente în numele ideii de artă.
Teatrul are nevoie de toate cele trei coordonate dintre care celelalte arte au luxul de a-şi alege doar una drept dominantă; pot salva doar una singură în caz de nevoie, pentru a menţine în viaţă ideea de artă. Teatrul fără spaţiu, timp şi ritm este imposibil. Acest triptic şi simbolic şi cât se poate de practic formează triunghiul de aur care ocroteşte şi îngrădeşte forma de expresie dramatică. „Un loc, o zi anume şi-un singur fapt deplin” – ca o mantră perpetuată prin secole, sintagma găsită de Aristotel spune în cuvinte puţine o realitate încărcată de sens şi păstrătoare de adâncimi filosofice. Teoriile despre teatru, multe, unele simpliste, altele simplificatoare, altele contorsionate, stufoase, hazardate sau îndrăzneţe, conţin, duc mai departe, contestă sau pur şi simplu reafirmă ce a scris un grec acum mai bine de 2300 de ani. Şi cu toate informaţiile noastre multe adunate în bytes, şi cu toată împărţirea noastră binară în 0 şi 1 în matricea care ne conţine de atâta amar de vreme, şi cu toate ustensilele noastre mai deştepte decât noi, nu putem de peste 2300 de ani să ieşim din cuvântul unui grec din Stagira.
Nu întotdeauna lucrurile sofisticate sunt şi cele mai interesante. Biblioteci întregi scrise de mulţi domni încruntaţi şi câteva doamne ambiţioase pleacă de la locul, ceasul şi faptul deplin ale acestui elen de la ţărmul Mării Egee. Despre spaţiu şi timp şi ritm se pot scrie, într-adevăr, cărţi groase şi importante. În practică, însă, la scenă, la lucrul efectiv, e nevoie doar de o înţelegere simplă şi serioasă a cuvintelor puţine din Poetica de la 330 î.Hr. Odată puse de acord spaţiul dat de autor cu cel dorit de regizor şi construit de scenograf avem un punct de plecare solid. Într-un anumit spaţiu se poate exista doar într-un set limitat de feluri. Apoi timpul – acel „când?” jurnalistic cu răspuns precis restrânge şi el sfera posibilităţilor de a fi, fără însă a restricţiona cum-ul personal.
Şi pentru ca multiversul de spaţii suprapuse în acelaşi timp ca într-un tort de universuri paralele devenite din ce în ce mai plauzibile să poată exista coerent, este nevoie de dirijorul absolut care să armonizeze singura realitate pe care o vede spectatorul: ritmul. Dacă primele două coordonate stabilesc premisele, ritmul este cel care rezolvă la modul propriu ecuaţia spectacolului şi te conduce către un rezultat pe care cu toţii îl sperăm cât mai aproape de adevăr. Ritmul este cel care uneşte punctele într-o linie frântă spectaculoasă şi uşor de privit. Ritmul este obligatoriu să corespundă cu timpul prezent şi cu spaţiul de faţă. Şi pe cât de simplu pare a fi să baţi ca un metronom cu tact şi prestanţă, pe atât de dificil şi cu adevărat provocator este să găseşti ritmul intim al personajului pe care să îl armonizezi cu cel al spectacolului şi al acţiunii. Cuvinte, gesturi, reacţii, gânduri interioare, mişcări, tonalităţi, o viaţă întreagă ghidată de un bun simţ al ritmului care te face să exişti pe scenă.
„Un loc, o zi anume şi-un singur fapt deplin” se poate traduce pe larg şi explica pe-ndelete. Pe scurt, spune exact ceea ce pare a spune. Pe şi mai scurt ne dă indiciile precise de care avem nevoie pentru a ne putea apuca de treabă. Cu multă atenţie şi respect pentru aceste „trei graţii” care pe cât de frumos ne pot duce de mână spre reuşită, pe atât de curd ne pot executa fără milă dacă uităm să le purtăm de grijă.
Print