Elita luase loc la parter
și proștii sus, aproape de cer.
În lojă stătea o întâmplare cam abătută
și un năpraznic destin în mare ținută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfășurat în lințoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocentă
strălucea printr-o totală absență.
Piesa era o răfuială
între virtute și greșeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii își îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghițea nămolul;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Și când căzu cortina
toți se-ntrebau cine poartă vina
și cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampă Ariel
și jerbe de flăcări și anemone
pentru mult prea onorabilii „dramatis personae”
Și această ficțiune, în tuș, în cărbune,
și spectacolul amuzant
au dispărut în neant.
Print