Andrei Vornicu
De mai bine de un an, se joacă în diverse spații bucureștene spectacolul Vest-Est, în regia tânărului actor Danni Ionescu. Nu s-a vorbit mai deloc despre el și n-a căpătat nici o minimă notorietate, deși motivele logice îmi scapă complet. Spectacolului nu-i lipsește nimic pentru a constitui o experiență notabilă și nu îi lipsește mai nimic pentru a fi jucat, cu unele ajustări, la orice festival de teatru independent (sau nu) din țară. Vest-Est e produs de T.I.P. – Teatrul Independenților Profesioniști, companie fondată în 2011 de actorul și regizorul Alexandru Nagy, cel care, ani buni, a condus compania independentă pentru amatori Arca lui Noe. Până în prezent, T.I.P. a generat spectacolele Proștii sub clar de lună, Omul pubelă, www.nonstop.ro, Tabloul, Buzunarul cu pâine, excelentul Human Trashcan și The Body of a Woman as a Battlefield in the Bosnian War. Dacă celelalte au fost regizate de Alexandru Nagy (acesta a și jucat în unele dintre ele), Vest-Est e conceput în întregime de Danni Ionescu, care a abordat cu această ocazie zona teatrală, aflată în plină expansiune, a docu-dramei. Spectacolul înregistrează și ipostaziază traseele a șapte personaje aflate în derivă, cu probleme uman-generale, dar contextual românești. Danni Ionescu a preluat informații de pe bloguri, forumuri și prin interviuri luate personal. Rezultatul e o suită de șapte monologuri autonome, legate la nivel conceptual printr-o apariție expozitivă și una finală – Poetul/Purificatorul – care plasează destinele eroilor într-un fatum care cumva atenuează circumstanțele acestora.
Spectacolul e deschis de Poet (Ștefan Pavel), o prezență lilială, îmbrăcată în costum alb, personaj deopotrivă serios și senin, care îl recită pe Vasile Voiculescu, prefigurând ceea ce va urma și disculpând în același timp evenimentele relatate. Cu alte cuvinte, destinul uman e presărat cu prăbușiri și regrete, dar vizează transcendența și orice sacrificiu se dovedește util. După ce infuzează un aer de serenitate cadrului, Poetul dispare și lasă muritorii vulnerabili să își desfacă, în condiții aseptice, bandajele.
„E ca orgasmul la porc, care durează peste trezeci de minute. Înmulțește-l cu o sută.“
Pe scenă apare Marin (Daniel Drăgan), dependent de heroină de opt ani, cu un aspect de distrus, îmbrăcat cu haine „bune“, dar care manifestă starea de degradare a posesorului, își freacă antebrațele febril și inconștient, de parcă le-ar verifica de ace, și ne anunță că e în belea. Îl pândește sevrajul, vrea o doză, n-are bani, și-a vândut de-a lungul timpului cam tot din casă ca să-și umple venele, e izolat, ar vrea să plece din țară și să uite de ac, dar e convins că după o lună-două, reapar anturajele nasoale, iar bricheta va reîncepe să încălzească lingurița. Povestea e consumată de mult, iar concluzia explicită e inexistentă. Miza fragmentului e să o exprime cât mai plastic, în termenii unei mărturii luate înainte de a călca pe eșafod, atât ca semnal de alarmă, cât și ca semn de întrebare. Merită sau nu? E vorba de o decizie, de voință proprie, de intenție. Dacă vrei, de ce? Dacă ești silit, nu poți altfel? Daniel Drăgan își expune personajul în toată slăbiciunea și onestitatea sa. Gesturile nu sunt calculate, sunt direct izvorâte din motivațiile momentului. A convins după primele cinci minute că simte ce vorbește. La final, când a țintit vena cu acul seringii, a risipit vizual și ultimul dubiu.
„Știți cum i se spune fiului unui cuplu gay? Băiat de băiat.“
Următorul caz e cel al lui Sofian (Mihnea Nicolau), un tânăr homosexual declarat, care își prezintă discursul defensiv în manieră specifică: s-a născut astfel/altfel, a fost inseminat de divinitate cu germenii homosexualității, nu mai poate da înapoi, nu vede diferențe de conținut între orientările sexuale, își vrea drepturile etc. Discursul lui, la fel ca al narcomanului, e o pledoarie pentru acceptare și toleranță. Cei doi își spun poveștile și așteaptă asentimentul asistenței. Nu vor compătimire, ci înțelegere, eventual aprobare. Mihnea Nicolau a găsit vocea personajului său și îl susține cu directețe, entuziasm inhibat și siguranța celui care intuiește printre spectatori măcar un complice activ, care e parte mutuală a universului său.
„Dacă e ceva în care mă încred, e simțul văzului meu.“
Ștefan Pavel e un OZN-ist care locuiește într-un bloc de lângă Sala Palatului, are cameră foto (nu foarte performantă), iPod, acuitate vizuală și răbdare. Se uită des pe cer și, uneori, vede lucruri. De data asta, în preajma miezului nopții, a văzut un obiect luminos care, la un moment dat, s-a mișcat în V. Ufologul diletant enumeră, conform unui grafic desenat cu markerul, posibilitățile: stea, avion, elicopter, cometă, asteroid, lampion chinezesc. În urma unei demonstrații laborioase, cu efecte comice irezistibile, ajunge la concluzia că misterioasa apariție nu poate fi decât un OZN. Așteaptă contraargumente, la fel de înfipt ca până atunci. Dacă celelalte personaje ale spectacolului se află în situații existențiale și mentale critice sau incomode, acesta este singurul care e ilar prin excelență, inofensiv și simpatic. Ștefan Pavel joacă în registru personal, intimist, creând o complicitate cu spectatorii. Pavel nu e un actor expansiv, ci sublimă mesaje și emoții pe care le degajă cu zgârcenie, gradual, dar eficient. Performanța i-a adus și aprecierea juriului Serilor Teatrului Studențesc, 2013, care i-a acordat Premiul Special.
„E bine și sigur pentru mine să văd cu cel de-al treilea ochi.“
George Piștereanu schimbă ipostaza de loverboy cu cea de aspirant la stadiul zen. Se află în intense căutări personale și, în special, al celui de-al treilea ochi, pe care e convins că îl posedă, dar întâmpină dificultăți cu accesarea lui. Cel de-al treilea ochi se lasă convins cu greu, trebuie invocat, provocat, persuadat, e nevoie de antrenament sau de LSD, pe căi naturale se pot obține rezultate certe printr-un procedeu destul de laborios care implică o piatră de quartz, mâini contorsionate în poziții imposibile, multă concentrare și răbdare. Piștereanu e îmbrăcat într-o haină lungă, albă, cu decolteu, amintind de vestimentația unui călugăr budist și de o cămașă tradițională românească lipsită de cusături decorative. Personajul are tălpile goale, o atitudine de extaz în expectativă, străbătut de un fior de încordare. E atâta de fixat pe tentativa de zen-ificare, încât monologul său se transformă aproape într-un solilocviu. Ceea ce nu dăunează. Afirmațiile sale sunt frecvent ridicole, însă decepția nu apare decât la final, când optează, totuși, pentru LSD.
„E OK să vorbesc de schizofrenie?“
Filip e producător muzical și n-a dormit de 66 de ore. A intrat într-o criză psihotică post-amfetamine și se află sub un tratament medicamentos compus din vreo 15 tipuri de substanțe, pe lângă care abuzul anterior pare antrenament de încălzire. Danni Ionescu compune un personaj exploziv, logoreic, a cărui hiperactivitate corporală se combină în cadență perfectă cu debitul verbal ultra-rapid. Momentul e unul dintre cele mai bune și mai solicitante din întregul spectacol fiindcă Ionescu reușește să ferească personajul de exhibiționism gratuit și îl învestește cu abilitatea de a întreține un dialog viu cu publicul (prin reacțiile pe care le provoacă), deși nu vorbește decât el. De la halucinații paranoide privind conspirații împotriva lui, urmăriri, Britney Spears-cea-vindicativ-malefică și acoliții, și digresiuni de neînțeles, personajul e într-un continuu fear and loathing in his own mind.
„Mă stresau apariția părului și… erecțiile.“
Următorul pe scenă e transsexualul Victor, din care Gabriel Chirilă face un rol extraordinar. Victor e un basarabean născut la sat care a fost nevoit să învingă propriile impulsuri contrare, aversiunea generală, prejudecățile comune și să obțină o schimbare de sex („corecție“, după cum o denumește acesta). Chirilă face un rol aproape static fiindcă personajul său e cocoțat pe tocuri, efeminat până la camuflare-n sexul feminin, și povestește cu candoare, împăcare și satisfacție reușita de a deveni ceea ce îl împiedica, printr-o eroare naturală, trupul. Foarte multă atenție e centrată pe detalii, mimică, alură, poziție corporală, accent (foarte reușit!) și ton. Actorul reușește să absoarbă complet acest „travaliu“ în naturalețe pură și să susțină un rol incomod, care suscită frecvent reacții deplasate din partea unor spectatori dedați mai mult la râs și miștocăreală.
„Eu sunt fiul lui Carol al II-lea. Dacă mă tai, îmi curge sânge albastru.“
Vlad Drăgulin îl interpretează pe Bolintin, un nebun în cămașă de forță, ale cărui manifestări nu diferă semnificativ de cele ale psihoticului precedent. Gama de elucubrații pe minut pe care le emite (ridicând frecvent tonul, manifestându-se turbulent și furibund) afectează la un moment dat până și logica celui mai lucid spectator. Deși multe dintre „maxime“ sunt aparent comice, acestea par venite din universul unui om instalat de mult în alte dimensiuni și inhibă orice potențial hohot de râs. Drăgulin e foarte credibil în rol și nu face concesii la cele mai sălbatice manifestări pentru a-și aduce personajul la o suprafață care altfel ar rămâne captivă între pereții capitonați.
Înscenările nebuniei obișnuite au nevoie de un taumaturg care să le epureze și să le readucă la normalitate. La normalitatea noastră sau la cea ideală, pe care o nutresc cei declasați, cei care încă își aud vocea pierdută în vacarmul opozanților și a ideologiilor sociale opresive. Poetul își lasă arta să decanteze energiile și instigă, cu calm, la acceptare.
Spectacolul are un potențial remarcabil, atât la nivel de partituri actoricești, cât și de interpretare. Ar necesita însă un context scenic mai ofertant care să îi ofere condiții tehnice și scenografice pentru a-i fi scoase în evidență calitățile indiscutabile, depășind astfel neajunsurile lipsei de buget și aparența de rudimentar. Important e că, până atunci, Vest-Est e un spectacol, nu doar o reprezentație reluată, care pune în valoare un grup de forțe și talente care și-a făcut din scenă un cămin în travesti.
Distribuție:
Poetul/ OZN-istul: Ștefan Pavel
Marin: Daniel Drăgan
Sofian: Mihnea Nicolau
Julien: George Piștereanu
Vicky: Gabriel Chirilă
Filip: Danni Ionescu
Bolintin: Vlad Drăgulin
Producător: Alexandru Nagy
Scenografie: Ana-Alexandra Vasu-Iugat
Muzică: Subcarpați
Print
Un Comentariu