Teatrul este al publicului. Pentru public. Despre public. Coborât din înălţimile olimpiene ale culturii, unde îl cocoţaseră nişte indivizi serioşi din cale-afară, numindu-l steril „artă” şi îl condamnaseră la calitate şi gust, pe un soclu prea înalt pentru masele înfometate de aplauze dezlănţuite şi însetate de râs fără prea multe pretenţii intelectuale, el, teatrul bunăoară, este redat în braţele iubitoare ale publicului larg. Iar cum sălile convenţionale se dovedesc a fi neîncăpătoare pentru mulţimile avide, acţiunea se mută în cinematografe, săli polivalente şi multilateral dezvoltate. Teatru la mall pentru încununarea unui weekend perfect, după o rundă de aruncat cu privirea în vitrine, aprovizionare la Carrefour şi masa în familie la restaurantul din Ikea. Teatru pentru toate vârstele la Palatul Copiilor, unde Teatrul Tineretului îl prezintă pe nimeni altul decât Radu Beligan. Teatru între două concerte ale lui Julio Iglesias şi Horia Brenciu la Sala Palatului. Teatru la Cinema Patria pentru împătimiţii de pop-corn.
Aici am avut eu şansa întâlnirii cu „spectacolul sălii” – o trezire la realitate plină de haz pe care e păcat să o păstrez în mod egoist doar pentru mine. Despre spectacolul în sine, „Desculţ în parc” de Neil Simon în regia lui Ştefan Bănică pe numele lui nu ar fi prea multe de spus: o comedie bine scrisă, montată cât se poate de cinstit, cu interpretări care nici nu impresionează, nici nu crispează, chiar reuşită, date fiind condiţiile în care s-a desfăşurat. Un spectacol posibil şi plauzibil pentru repertoriul oricărui teatru de stat. Dar aceasta nu este o cronică dedicată spectacolului, ci publicului.
La şapte fără puţine minute forfota din faţa cinematografului nu anunţa începerea iminentă a spectacolului. În grupuri mai mici sau mai mari spectatorii nu se grăbeau să îşi ocupe locurile şi nu păreau îngrijoraţi de posibilitatea întârzierii. Din zumzetul străzii se puteau distinge frânturi de întrebări şi răspunsuri: „Ce ziceai că vedem?” „Ceva cu Ştefan Bănică”. M-am liniştit. Ajunsesem unde trebuie. Primul lucru pe care îl puteai observa la intrarea în holul cinematografului era o coadă destul de consistentă. Obişnuinţa, bat-o vina, m-a împins să trag concluzii pripite: am crezut, în stupiditatea mea, că era vorba despre o garderobă improvizată şi arhiplină. Greşit. Persoanele ordonate în şir indian aşteptau răbdătoare să le vină rândul la pop-corn. Floricele de porumb la cutie mică, medie sau mare. Urma ca în scurt timp, fiecare după poftă, gust şi apetit să devină posesorul unui accesoriu imperios necesar în sala de cinema. Iar mirosul inconfundabil era irezistibil.
Uimită şi încurcată, odată ajunsă în sala de spectacol am constatat că eram printre puţinii care nu s-au lăsat ademeniţi de izul untului topit peste boabele de porumb abia înflorite din pungile colorate. Iar cum nicio masă nu ar fi completă fără un suc rece cu bule, paharele de plastic, diversificate şi ele pe mărimi mici, medii şi mari, ocupau cealaltă mână a celor care căzuseră pradă pungilor de carton.
Sfertul academic este respectat, prelungit chiar după model danubiano-pontic către treimea academică şi spectacolul începe. Gongul prăfuit şi desuet a fost înlocuit cu un gingle; o voce ca de reclamă la detergentul care spală 100 şi mai bine de farfurii cu o singură picătură anunţa ce va să fie. Mi-am amintit instant de copilărie – arena circului, băncile improvizate, cortul multicolor şi un domn în costum sclipicios care prevestea saltul mortal. Aşa şi acum – în răpăit de tobe şi cu o muzică antrenantă pe fundal vocea plină de carismă, care ar convinge orice gospodină să încerce noua margarină tartinabilă cu gust de unt, ne dezvăluie câte ceva din acţiunea piesei atât cât să ne stimuleze curiozitatea, dar suficient cât să înţelegem exact despre ce e vorba.
Obişnuinţa mea enervantă iar mi-a jucat feste – aşa ştiam eu, prost obicei, că, odată ce începe spectacolul, publicul face linişte şi e atent la ce se întâmplă pe scenă. Greşit din nou. Rumoarea pulsatilă a sălii m-a fascinat ca pe o ignorantă ce mă aflu. Scrâşnetul dinţilor în luptă cu floricelele de porumb, foşgăitul poleielor de ciocolată şi al altor dulciuri neidentificate de simţurile mele, sorbitul cu nesaţ al licorilor dulci prin paiele de plastic, comentarii care se voiau mai comice decât comedia de pe scenă, răspunsuri detaliate la întrebările care veneau pe calea undelor la telefoanele mobile, un du-te-vino constant al celor care ajungeau la fundul pungilor sau al paharelor care se cereau urgent realimentate, chemări ale naturii, copii prea-puţin sensibili la artă escortaţi de părinţi, o viaţă vibrantă a sălii care îşi vedea de cursul ei în paralel cu cea a personajelor de pe scenă.
Acest micro-cosmos agitat a dat dovadă de calităţi remarcabile: atenţie distributivă, spirit de echipă, generozitate. Într-o sală a cărei acustică nu şi-a propus niciodată a fi favorabilă spectacolelor de teatru, actorii lipsiţi de lavaliere erau greu de auzit, mai ales într-o şuşoteală ambientală compusă din atâtea sunete distincte. Fericiţii posesori ai unui auz fin declanşau râsul care se propaga dinspre rândurile din faţă prin empatie, simpatie sau pur şi simplu pe calea aerului către rândurile din spate. La fel şi aplauzele. Cine prindea din zbor o replică lovea palmele, vecinul de scaun, dacă nu era incomodat de arsenalul gastronomic din dotare, prelua mişcarea şi tot aşa până când Cinema Patria răsuna într-un consens.
La final, după ce distribuţia a fost anunţată din nou de vocea plină de şarm pentru ca să ştim, totuşi, că pe lângă Ştefan Bănică i-am văzut pe Diana Cavallioti, Răzvan Vasilescu, Ileana Cernat şi Şerban Georgevici, fără să mai facem efortul suprem de a citi afişul, publicul părea foarte satisfăcut. Ce au înţeles din poveste, ce părere au avut despre spectacol, mi-e greu să intuiesc. E clar că s-au simţit bine. Că au râs, că au aplaudat şi s-au bucurat. O seară reuşită, aşadar.
Data viitoare nu o să mă mai las orbită de obişnuinţele mele prost deprinse şi nu o să mă mai las luată prin surprindere. Am să ştiu cum să mă port la teatru şi nu am să mă mai mir perpetuu de normalitate. Aşa e acum la teatru. Şi dacă nu-mi place, să stau la mine acasă şi să visez ca o învechită şi nostalgică la săli din alea împopoţonate cu stucaturi şi catifea roşie, unde vin nişte trişti să guste arta de amărâţi ce sunt şi nu-şi permit un pop-corn şi-un suc.
Până la urmă cine îi pune să joace în săli de cinema cu acustică proastă şi unde publicul este obişnuit să se comporte ca la cinema?!
Money?
Da, tot mai mulţi (sic!) money.