Cu o săptămână în urmă, Teatrul Odeon din Bucureşti găzduia a XX-a ediţie a Galei UNITER. Lume bună, figuri cunoscute din teatru şi nu numai, ţinute de seară, zâmbete, grimase de blazare, felicitări, pupături. Reflectoare, blitzuri, camere TVR, căci evenimentul era transmis în direct.
Emoţii? N-aş zice. Sau poate doar în cazul tinerilor creatori, neobişnuiţi să fie în centrul unei atenţii cu o doză de mondenitate, tineri pe care juriul de nominalizare a îndrăznit să-i propună la categorii cu miză mare, cum ar fi „cel mai bun actor” sau „cel mai bun regizor”. Dar, de fapt, ce înseamnă „tânăr” în teatru? Cu siguranţă ceva în care vârsta biologică n-ar trebui să fie un criteriu hotărâtor. În rest, o aşteptare deloc încordată, ba chiar plictisită. Pe de o parte, pentru că Gala, păstrându-şi aceeaşi concepţie, cu mulţi timpi morţi, are o monotonie a ei. Pe de altă parte, fiindcă pentru cei cu state vechi în breaslă, alegerile juriului final au întotdeauna un grad ridicat de previzibilitate. Ea poate fi contrazisă, fireşte, dar asta se întâmplă (prea) rar.
Câştigătorii? Hm… Creatori de nivel, fără îndoială, artişti autentici. Mariana Mihuţ, Sorin Leoveanu, Cornel Scripcaru, Laszlo Bocsardi, Yuriy Kordonskyi etc. Istoria, spunea cineva, o scriu învinşii. Căci adesea învingătorii nu văd dincolo de propria victorie, orbiţi de strălucirea ei. Mă întreb cum se vede alegerea juriului prin ochii lui Marian Râlea sau Marius Turdeanu (care fac, în „Îngropaţi-mă pe după plintă” şi, respectiv, „Ispita Cioran” roluri cum rar i se întâmplă oricărui actor să joace, cel puţin în România). Dar juriul a ales calea bătută, preferând doar un interpret bun dintr-un spectacol bun… Un Sorin Leoveanu pe care-al admir, dar care se detaşa în „Caligula” cam ca un orb în ţara chiorilor, fiind vorba despre un spectacol în care juca, de fapt, singur, căci distribuţia „alerga” după el şi nu prea-l prindea din urmă. Ceea ce, evident, nu e nicidecum în favoarea calităţii. Sau cum se vede hotărârea aceluiaşi juriu prin ochii Oanei Pellea, perdantă în faţa Marianei Mihuţ, actriţă minunată, care face un tur de forţă în „Îngropaţi-mă pe după plintă”, numai că el seamănă prea mult cu alte tururi de forţă din rolurile pe care le-a avut în ultimii ani?
Principiul nescris al recompensei tardive (Laszlo Bocsardi a fost nominalizat la Premiile UNITER de mai multe ori, pentru diverse creaţii) pare să funcţioneze cumva subteran, poate inconştient, uneori în detrimentul judecăţii estetice şi, în mod subtil, poate şi în detrimentul câştigătorului. Să fiu directă: Laszlo Bocsardi are în palmares spectacole mai bune decât „Caligula” pentru care a fost nominalizat, dar iată că planetele s-au aşezat astfel încât să câştige premiul pentru „cel mai bun regizor” cu o montare doar bună, dar inferioară altora pe care le-a semnat. „Caligula” îi datorează enorm lui Sorin Leoveanu, chiar dacă nu este cel mai bun rol principal din cariera acestuia de până acum.
Cum se vede această victorie prin ochii lui Radu Nica, regizorul propus la premiu cu un spectacol poate mai coerent decât „Caligula”? Şi cam aşa. În rest, vorba aceea, spectacolul trebuie să continue. Şi Gala, asemenea. Şi gâlcevile, inerente în diversitatea de opinie, şi fronda juneţii, şi laşităţile juriilor (care, apropo, anul acesta a avut curajul de a-l desemna câştigător pe Cornel Scripcaru în faţa lui Victor Rebengiuc), şi ipocrizia învingătorilor şi amărăciunea învinşilor, şi atitudinea „cine n-ajunge la struguri zice că-s acri” şi toate acele roade bine-cunoscute ale umorilor omeneşti. Şi el va continua până când se vor găsi „criterii obiective” de evaluare a actului artistic. Ceea ce ar fi o premieră absolută în istoria omenirii!
Print