În toamna anului 1983 se angajau la Secția română a Teatrului de Stat din Oradea doi tineri artiști. Regizorul Alexandru Darie și actorul Cristian Șofron. Scenografa Maria Miu lucra pe atunci la Teatrul Național din Târgu Mureș, însă directorul Mircea Bradu s-a dat de trei peste cap și i-a obținut transferul. Cei trei au reprezentat nucleul pentru formarea unei echipe artistice extrem de performante. Un lucru asemănător avea să facă tot la Oradea regizorul Victor Ioan Frunză care tocmai descoperise imensul talent al viitoarei scenografe Adriana Grand și care și-l alesese drept actor fetiș pe la fel de tânărul Daniel Vulcu.
La finele iernii anului 1984, echipa Darie-Miu-Șofron, completată cu alți câțiva foarte buni actori, ne invita la prima lor premieră. Jolly Joker de Tudor Popescu, un spectacol anti-dictatură care, prin cine știe ce minune, a primit viza de reprezentare. Vigilența cenzorilor comuniști se va manifesta doi sau trei ani mai târziu, la una dintre edițiile Colocviului despre arta comediei de la Galați, atunci când „culturnicii”, vorba lui Vlad Georgescu, au interzis furioși spectacolul.
În decembrie 1984, cu ocazia Săptămânii Teatrului Scurt, Victor Ioan Frunză, Adriana Grand și trei actori (Daniel Vulcu, Dan Bădărău, Nicolae Barosan) ne lăsau pe toți cu gura căscată prin modul în care au adus pe scena superba parabolă Apa de Dumitru Solomon, în vreme ce tripleta Darie-Miu -Șofron plus Mariana Vasile, Nicolae Toma și Emil Sauciuc ne uimeau cu Săptămâna luminată. Sigur, spectacolului i s-a schimbat titlul, a fost numit Porțile. Atât Apa, cât și Porțile au avut parte de o singură reprezentație. A urmat un scandal imens. Despre el, poate cu altă ocazie.
Pe la începutul lui 1984 debutam și eu în cronica de teatru. Parcursesem teorie, citisem mult din ceea ce se putea citi la acea oră în România comunistă, însă nu prea știam deloc cum se naște cu adevărat un spectacol. Am avut noroc. S-a întâmplat ca Maria, Ducu și Cristi să locuiască în blocul vecin celui în care locuiam eu, ne vizitam seară de seară, discutam adesea în contradictoriu. Ducu m-a întrebat dacă nu aș dori să asist la câteva repetiții la Porțile. A cerut permisiunea coechipierilor lui, aceștia mi-au acordat-o cu generozitate, așa că am luat parte la pregătirea spectacolului cu Porțile.
În 1986, Ducu ne-a comunicat intenția de a monta Amadeus. Repetițiile au început fără a se fi obținut cu adevărat acordul satrapilor de la C.C.E.S. Nici drepturile de reprezentare din partea lui Peter Shaffer nu erau primite. Mircea Bradu a riscat. L-am întrebat pe regizor dacă aș putea să repet experiența din 1984. În principiu, da, însă numai după momentul depășirii lecturilor la masă.
Ducu și Cristi mergeau seară de seară la repetiții, eu o vizitam foarte adesea pe Maria. Vorbeam, ascultam muzică la un radio, Maria desena decorurile viitorului spectacol. Decoruri și costume. La un moment dat, atunci când acestea au fost gata, Alexandru Darie mi-a spus, „uite, dacă vrei, poți să vii începând de astă-seară la repetiții”. Nu voi uita în veci reacția de uimire pe care am avut-o în clipa în care am văzut decorurile în trompe l’oeil, ca la operă, pictate, ale Mariei. Erau aceleași din schițe și, totuși, cu totul altele. Costumele erau, la rândul lor, superbe. Le purtau Cristian Șofron (Mozart), extraordinarul Ion Mâinea (un excepțional Salieri), Cristina Șchiopu (Constanze Weber), Ileana Iurciuc, Nicolae Toma, Laurian Jivan, Marcel Segărceanu, Emil Sauciuc plus o consistentă și cum nu se poate mai devotată figurație.
Sigur, spectacolul era despre ce înseamnă să fii un geniu, însă avea numeroase supra-teme care nu prea aveau cum să fie pe placul tovarășilor de la cenzură. Chiar muzica lui Mozart suna cu totul altfel. Premiera a avut loc în iunie și a fost un triumf. A fost prefațată de un spectacol condus de Iosif Sava, cu muzica lui Mozart și scrisorile acestuia către Constanze. Însă chiar în noaptea de după premieră, Ion Mâinea a avut un accident în drumul lui spre casă și și-a rupt un picior. Printr-un concurs de împrejurări eu i-am dus vestea proastă lui Ducu. Amadeus va reveni la toamnă!
Despre spectacol a scris Dumitru Chirilă în Familie, eu m-am pronunțat în Contemporanul. În toamnă s-a jucat, totuși, dacă îmi aduc bine aminte, o reprezentație. Regretatul Valentin Silvestru inserase în România literară o fotografie din spectacol. Urma să vină la una dintre reprezentațiile deja programate. Pentru moment, avea la dispoziție cronica lui Mircea Ghițulescu. Cineva a observat fotografia despre care vorbeam mai sus. Și astfel s-a stârnit scandalul. A fost interzis dreptul de joc. S-a încercat să se recurgă la tot felul de tertipuri, s-au făcut afișe noi care spuneau că spectacolul e după un text de Peter Shaffer și de Pușkin, păcăleala însă nu a ținut. Spectacolul a trecut în conservare până la obținerea drepturilor de joc (și aici a fost o întreagă istorie, altminteri nu foarte plăcută și nici chiar foarte onorantă pentru unii și alții), cronica lui Mircea Ghițulescu a fost eliminată din cuprinsul României literare. Până la urmă, pe căi ocolite, s-a obținut contra unei sume derizorii acordul lui Peter Shaffer. Amadeus a revenit triumfal pe scena orădeană. Am văzut toate cele 18 reprezentații de la sediu. Plus încă vreo două-trei în deplasare. Știam spectacolul pe de rost. Replici, lumini, schimbări de decor. Turneul de la București (s-a jucat în sala Majestic a Odeon-ului de astăzi) a fost cu totul excepțional. Biroul Secției de critică din ATM a hotărât să îi acorde premiul pentru cel mai bun spectacol. Tamara Dobrin, vicepreședinta C.C.E.S. a spus „NU!” și NU a rămas!
Între timp, Cristi a luat concursul de la Nottara. A cucerit comisia cu monologul Ce a fost viața mea! din Amadeus. A făcut multă vreme efortul de a veni la Oradea și spectacolul s-a menținut în viață. Cristina Șchiopu a plecat definitiv din țară. Istoria Amadeus-ului de la Oradea părea a se fi sfârșit. Nu a fost așa. Spectacolul s-a reluat în 1990, cu o primă modificare consistentă în distribuție. Rolul Constanze Weber a fost preluat de Oana Mereuță. Pe urmă, venirile lui Cristi au devenit din ce în ce mai problematice. A fost înlocuit de altcineva. A fost cu totul altceva. Cortina!
Print