Într-o seară, în fața Sălii Mari de la Teatrul Național din București era o puzderie de oameni. Șuvoaie, șuvoaie se prelingeau, în așa fel încât simțeai nevoia să eviți aglomerația de la teatru, și de data asta nu cu sens peiorativ. Da, iată că și la teatru poate să fie aglomerat, nu atât de mult ca la metrou, dar măcar la fel ca la mall, într-o zi de sărbătoare. Curiozitatea era mare, ce spectacol avusese parte de un public așa de numeros? Să fi fost „Regele Lear”? Nu. Se jucase, evident, „Dineu cu proști”. Un spectacol care a avut premiera în 2010, un spectacol pe care unii poate îl intuiesc doar din ecranizarea lui Francis Veber din 1998 și, un spectacol, care la noi se bucură de apariția unor nume mari pe scenă. Și, așa cum circulă zvonurile, probabil sala a fost plină. Nu calitatea, noutatea sau originalitatea sunt de data asta relevante în discuția de față, ci modul în care spectatorul cumpărător de bilet percepe teatrul.
Folosim din ce în ce mai frecvent sintagma „consumator de teatru”, deși aspectul referitor la „profitul” din acest domeniu, în România aproape că nu există. Și, cel mai probabil, am privi cu ochi bănuitori schimbarea totală de paradigmă, dacă s-ar întâmpla vreodată. În timp ce teatrele din vest atrag spectatorii cu un meniu divers, adică nu doar cultură, ci și un mediu propice socializării, ba un restaurant, ba un bar sau o cafenea, conducerea celor mai multe teatre de la noi încearcă să atragă publicul prin montarea unor texte inedite, sau a unor texte clasice în cheie modernă, sau prin programe speciale dedicate regizorilor tineri, actorilor tineri, spectatorilor tineri, prin festivaluri cu tematici din ce în ce mai simple de receptat, prin ieșirea în stradă cu statui vivante, cu flyere, cu tot ce ar putea atrage atenția trecătorului. Și totuși, aceste bune intenții copleșitoare nu par să fie suficiente. În continuare ne plângem de săli goale, în continuare oferta e mare și cererea mică. Din dorința de a avea suficienți spectatori în sală, facebook-ul s-a transformat într-o rețea a teatrelor și a artiștilor de unde afli cine, ce și când joacă pe toată durata unei luni. Uneori simți un fel de implorare amestecată cu disperare, care se pierd repede într-o notă comică, dar ideea e aceeași: jucăm, deci veniți să ne vedeți! Și se întâmplă ca sistemul acesta, poate chiar agasant, să funcționeze din când în când. Poate dacă îți faci reclamă intensiv pe facebook, ai un număr de spectatori în plus, dar și soluția asta își va pierde eficacitatea la un moment dat, tocmai din cauza suprasaturării celui care scrollează.
Există și teatre în care secretariatele literare își fac griji că nu mai știu cum și ce să propună. Pentru că se întâmplă să ai toate premisele că un spectacol se va vinde bine, de la text, regie, scenografie până la distribuție, și totuși, în realitate lucrurile nu stau așa. La polul opus, există cazuri de spectacole inepuizabile și care sunt sold out la câteva ore după ce au fost anunțate.
Sunt seri, ca aceea de care vorbeam la începutul articolului, în care te miri în fața mulțimii, pentru că, indiferent de spectacol, niște oameni încă mai vin la teatru. Mecanismele „consumatorului de teatru” sunt cel puțin misterioase. Nu mai înțelegi ce-l atrage. Să fie vedeta, tradiția, noutatea, performanța, tinerii, comediile sau dramele? Studiile arată că spectatorii care nu vin la teatru nu sunt, totuși, un mit. Dar, de multe ori, pleci la un spectacol și ai surpriza să vezi săli pline. Te simți ca cetățeanul turmentat din piesa lui Caragiale și ajungi la concluzia că spectatorul de astăzi e o enigmă.
Print