Sfârșit de octombrie în București. Ediția din 2014 a Festivalului Național de Teatru a început de câteva zile, aducând mult public în sălile de spectacol și în alte spații care găzduiesc manifesări din cadrul acestui eveniment ce adună la București producții diverse, grupate în mai multe secțiuni. În Pasajul Universității, un spațiu special amenajat pentru informarea spectatorilor reali și potențiali – afișe, flyere, două monitoare care difuzează înregistrări din mai multe producții, un stand de carte de la Editura Nemira, un costum creat pentru scenă și alte câteva elemente de decor. Mii de trecătorii traversează zona, se opresc, întreabă ce se întâmplă, mai fac câte o fotografie. Unii pleacă mai departe, alții mai rămân. Unii, cât să-i numeri pe degete, au venit special pentru un autograf, alții se opresc când o văd pe Margareta Pâslaru, implicată într-o campanie de strângere de fonduri destinate artiștilor aflați în dificultate.
Actorul Marius Manole, invitatul special cu care a început săptămâna, acordă autografe și dialoghează cu realizatorul radio Pompilius Onofrei în fața trecătorilor care se opresc din pură curiozitate, dar și a admiratorilor dornici de un autograf și mai ales de contactul direct cu un actor tânăr, cu o carieră de invidiat, care se bucură de popularitate în rândul publicului larg. Alături, la câțiva metri, un stand de carte în care tronează volume de Stanislavski, Grotowski, Barba, Brook sau Banu. Lângă ele, o carte despre Academia Itinerantă Andrei Șerban și alte volume despre lumea lui Shakespeare și Cehov etc.
Un cuplu de studenți răsfoiește albumul „Nocturne“ de George Banu. După câteva minute, îl cumpără. O doamnă se oprește la stand, scoate din geantă o foaie de hârtie, descifrează numele scris pe ea și apoi și întreabă vânzătoarea dacă există acolo cartea lui Zeami. „Vă interesează cartea de teatru?“ o întreb. Doamna, care îmi spune că este arhitect, recunoaște că a auzit de tratatele lui Zeami de mult, de pe vremea când era studentă, dar ajunge să o cumpere abia acum, pentru fiica ei, studentă la regie de teatru la Cluj. „Nu trebuie să lucrezi în teatru ca să cumperi carte de teatru“, îmi explică arhitecta Carmen Anton, adăugând: „Eu sunt arhitect și, cum arhitectura e o știință legată de arte cum e teatrul, cumpăr cam tot ce găsesc important. Dar nu găsesc mare lucru. Când eram studentă, nu găseam absolut nimic. Citeam în franceză cine știe ce exemplar luat cu împrumut. Așa făceam toți.“
Peste câteva minute, un tânăr care ar putea fi la fel de bine și licean, și student, întoarce pe toate fețele volumul „Teatru și ritual“ de Jerzy Grotowski. Face câțiva pași într-o parte și, în vacarmul general, o deschide și o răsfoiește. N-a citit nimic de Grotowski, îmi răspunde el politicos la întrebare, dar vrea să afle mai mult despre lumea lui, de care a tot auzit la masteratul pe care-l urmează, specializându-se în știința imaginii. Da, este interesat de cartea de teatru, îmi spune, precizând însă că studiază mai ales la bibliotecă și nu prea cumpără așa ceva. Din cauza prețurilor? „Nu. Mai degrabă pentru că m-am obișnuit să nu găsesc mare lucru din zona asta în librării, așa că mă duc la bibliotecă, unde sunt șanse mai mari“, îmi răspunde.
Marius Manole dialoghează în continuare cu Pompilius Onofrei, așezat la o masă pe care tronează un trandafir primit de la o admiratoare, un microfon și CD-ul „Actorii cântă“, realizat la inițiativa Margaretei Pâslaru, pentru o campanie umanitară. Standul de carte atrage privirile trecătorilor, care se mai opresc, răsfoiesc, pleacă mai departe sau cumpără. Aproape ignorând contextul deloc prielnic lecturii, Marius Mateescu citește impasibil din cartea lui Grotowski, stând în picioare. Așa îl regăsesc peste câteva minute, când revin la stand. Accesul la cartea de specialitate e încă o problemă în România, îmi explică. „Mă lovesc de ea de câțiva ani. La noi, asemenea cărți par scumpe. Dar nu sunt. Majoritatea cărților din zona teatru-film costă cam cât un bilet la un film de la mall. Nu asta e problema. Problema e că ne-am obișnuit să luăm aproape totul de pe Internet. Așa fac studenții de azi, spre regretul intelectualilor din alte generații.“ Pe de altă parte, nici oferta nu e prea mare, după părerea interlocutorului meu. „De exemplu, în România nu găsești o biografie a unui regizor, să zicem, decât la bibliotecă, și acolo într-o ediție în altă limbă decât româna. Dar bănuiesc că, dacă s-ar cumpăra, editurile ar fi interesate să producă așa ceva“, comentează studentul.
Cărțile stau cuminți în rafturile lor improvizate în zona de trecere în care toată lumea se grăbește. Pe monitorul de alături rulează secvențe dintr-un spectacol de la Teatrul Evreiesc. În fața mesei la care Marius Manole dă autografe și mai răspunde la câte o întrebare s-au strâns ceva doamne trecute de cincizeci de ani, vizibil încântate să-l vadă pe actor și să afle în ce spectacole mai joacă. Ana Predeanu nu este interesată de cartea de teatru, recunoaște și adaugă că, nefiind „de profesie“, nu citește decât memorii, din când în când. A citit recent cartea lui Marin Moraru, de exemplu, și un volum despre Horațiu Mălăele. „E nevoie de carte de teatru și sigur că aceia care se pregătesc să devină actori au nevoie de așa ceva, mai ales că acum accesul nu mai e limitat“, îmi explică, după ce-mi spune la ce spectacole merge de obicei și adaugă că la FNT n-a găsit bilete și în picioare nu poate și nu vrea să stea la spectacol.
Nevoie există, acces există, ofertă există. Există carte de teatru în România la începutul unui mileniul gălăgios, în care totul parcă se spune și se face pe internet. Oferta ar putea fi mai mare, ca și cererea, accesul ar putea fi mai bun. Toate ar putea fi altfel, dacă societatea și oamenii ar fi altfel. Până atunci, rămâne goana după imagini surprinse cu telefonul mobil aproape oriunde și aproape oricând. Pe de o parte, ea vine din dorința de a fixa, de a păstra, de a nu pierde. Și exact asta face obiectul numit „carte“, fie ea de teatru sau de alt fel. Atunci?
Print