FOTO ADRIANA GRAND
Revista Yorick va propune o rubrică nouă, realizată de scenografa Adriana Grand, care ne va oferi în fiecare săptămână o imagine din spectacolul străzii și nu numai.
Primul ciclu intitulat „Costume pentru teatrul străzii” continuă cu „Omul care-și caută îngerul…”.
Cu acest prilej, va invităm la un concurs inedit. Scrieți un comentariu în care imaginați o scurtă poveste pornind de la imaginile pe care vi le propunem (și trimiteți-o la adresa monica.andronescu@nemira.ro), iar cea mai frumoasă dintre ele va fi premiată la sfârșitul fiecărei luni cu o carte din colecția Yorick a Editurii Nemira. Patru fotografii pe lună, patru povești… o carte!
Print
nu va suparati, omul in cauza este un defavorizat al soartei.
gasiti va rog ceva mai “uman”, nu este cazul sa comentam pe marginea unei fotografii din acest domeniu.
cele bune!
Story Time-versiune abstracta
Stradania unui “monstru” de a ramane OM
Intr-un mic orasel din sudul Frantei traieste si lucreaza ca ziarist un intelectual erudit,subtil si cu un simt intuitiv foarte dezvoltat.El se numeste Beranger.Articolele sale le scrie si le publica in fiecare saptamana in redactia unui ziar , cu titluri destul de bizare la prima vedere:Inutilitatea magistraturii intr-o societate corupta sau Statul-caracatita suprema a poporului(cu o mana va da si cu zece va ia)sau Deznadejdea acuta a fortelor de ordine-adevaratul inger pazitor al maselor.
Colegii sai de redactie il uimesc si il sperie pe Beranger din ce in ce mai mult.Cu mare curiozitate ii urmareste in fiecare zi,si observa cum ei inregistreaza o metamorfoza inspaimantatoare.Treptat toti cei buni se transforma in rinoceri cu pielea tot mai groasa,culoarea fetei un verde palid, iar in frunte depinde de pozitia fiecaruia, le creste unul sau doua coarne.Ceea ce este infricosator este ca acesta soarta nu ii inspaimanta si nu ii preocupa, ba o privesc ca un lucru firesc.
Intr-o buna zi Beranger este chemat in biroul sefului de redactie si i se spune raspicat:Bine domnule Beranger, noi v-am incadrat aici crezand ca Dvs sunteti mut,dar in realitate Dvs ne demonstrati contrariul!!Nu se poate asa ceva ,cu parere de rau si cu strangere de inima va dam afara di servici”.Bietul Beranger, pentru ca nu este in stare primeasca ceea ce altii primesc,pentru ca este un tip fricos si nu are un caracter tare, se intreaba de ce trebuie sa renunte la cultura si sa se indrepte spre bautura.
Nu vrea sa fie un erou ,dar nu vrea nici sa devina un numar si sa se predea in fata totalitarismului acestei societati.Aflat la capatul puterilor sale si fara o slujba isi spune singur:Sunt ultimul om,am sa raman om pana la capat.Nu capitulez pentru nimic si nimeni nu va putea pata valoarea persoanei mele”
Opera Nationala Romana Iasi, miercuri, 23 octombrie 2013… FILIT (seara)
Eram la jumatatea unei saptamani nebune (…una nebuna de frumoasa). O saptamana in care am intalnit oameni mari, enormi si gigantici, dar si oameni simpli; o saptamana in care am avut ocazia sa vad, sa ascult, sa discut, sa inteleg si sa fiu inteles in cadrul unui festival extraordinar…o saptamana nebuna!
Am putea spune ca toti oamenii strazii cauta… cauta un inger (subliniez faptul ca aici nu eu am fost inger…1+1/2 covrigi si o sticla de apa sunt elemente prea mici…) care sa ii scoata din suferinta si care sa le ofere un sprijin (mai mare decat cel din paranteza anterioara)…
Povestea ce urmeaza sa o cititi e reala… In fine, eram un om printre oameni… Tocmai vazusem prima parte din spectacolul de opera-balet “Indiile galante” de Jean Philippe Rameau montata de regizorul Andrei Serban… Era pauza.. Nu stiu voua, dar mie nu-mi plac pauzele lungi dintre spectacole in care niste “personaje” (mai bine sau mai rau intentionate) in costume beau vin si discuta… Am plecat… In parcul din fata Operei-calm…frig… Orasul intreg era cuprins de o liniste asurzitoare…ca in filmele in care exploziile cladirilor au ca muzica de fundal opera… Chiar si accidentul de la doua strazi distanta-sirena salvarii, injuraturile oamenilor, mana unui taximetrist uitata pe claxonul masinii, totul se petrecea cu un firesc straniu…
Trecand strada spre parc, la cativa metri de o limuzina, pe o banca, undeva in partea dreapta, am vazut un om cu barba… La prima vedere, pana sa-i vad geanta si hainele rufuite, am crezut ca este un preot de la Sfintii Trei Ierarhi… (Ce ar fi cautat acolo?) Privea inainte… Parca astepta, calm… bland, o ocazie sa il ia si pe el… in rai… (Nu stiu de ce am spus asta… dar acum ca ma gandesc mai bine… cat era sa se deschida cerul, sa vina Sfantul Ilie si sa-l ia cu el?) Am trecut prin fata lui. Nu m-a vazut… sau nu a vrut sa ma vada… Am mai vazut oameni ai strazii; oameni-cautatori de monede pierdute de pietonii neatenti, oameni-rugatori care de cele mai multe ori se multumesc cu un “Nu am!”, oameni tristi… Cauta ceva? Astepta ceva? Privirea lui strapungea realul-gandea… L-am ignorat… Am mers la un magazin din apropiere…dupa parc. M-am intors cu vreo trei covrigi pe care am inceput sa-i mananc pe drum si o sticla de apa minerala… Inevitabil- il gasesc tot acolo privind in gol… M-am asezat pe o alta banca, dar apoi m-am simtit prost ca eu mananc si el nu..
M-am mutat pe banca lui… Nu se uita la mine… A suferit… asta stiu sigur… Linistea ce il inconjura era asemanatoare cu cea pe care il are o persoana dupa inec… El a trecut de acea zbaterea involuntara si acum pluteste… Fata nu ii este umflata dar privirea ii e fixa… Parca doarme. Oare asa fac toti oamenii strazii? Dupa o zi in care se chinuie sa castige un ban, dupa o zi plina de refuzuri si vorbe urate, dupa o zi grea ei intra in standby? M-am apropiat de el… M-a observat… S-a intors spre mine… I-am vazut barba incalcita, nearanjata, pometii abia vizibili si ochii… niste ochi in care se putea gasi toata suferinta omeneasca… Mi-a atins mana ca si cand ar fi vrut sa-mi spuna ceva, a deschis gura, dar asemenea unui calugar ce a facut un juramant al tacerii… nu a spus nimic. Avea mana rece… Judecand dupa maini am presupus ca a facut pian… in ciuda bataturilor din palme… inca detinea acea delicatete pe care o au pianistii… Urechile ce-i ieseau din parul ravasit erau si ele demne de un compozitor, interpret… Nu exclud posibilitatea sa fi cantat in strana …cu toate ca nu a scos niciun sunet… Poate a si scris… Si pentru ca nu a avut bani a fost dat afara din chirie… Nu cred ca mai are rost sa va spun ca i-am dat covrigii si apa… Mi-a multumit cu ochii… Apoi m-a sunat Andrei (un prieten) care ma chema sa urmaresc cea de-a doua parte a spectacolului… Nici acum nu-mi mai amintesc acea parte… Tot ce stiu e ca, la sfarsitul evenimentului, el era acolo… privind in gol… ca si batranul dascal din Scrisoarea lui Eminescu…
Linistea ce il inconjoara este asemanatoare cu linistea pe care O are o persoana dupa inec… si cateva virgule… …Scuze… e 00:33…
Regia concursului “Fotografia ca Spectacol” este invitata respectos sa se trezeasca si sa dea un feedback daca vrea sa continue sau a abandonat nava.Sunt atatia tineri sensibili si
umili care ar continua sa scrie (Bravo Cosmin!),dar Dvs -Regia sunteti de ceva timp desaparesidos!Deviza noastra(a cititorilor lui Yorick) este “Jos cu munca ,Sus cu teatrul”
Regia concursului “Fotografia ca spectacol” va anunta castigatorii in numarul urmator al revistei.