Comedie, de așa ceva e nevoie, așa ceva vrea publicul. Comedie, comedie, comedie, repetă o mulțime de – horribile dictu! – factori de decizie din teatrul nostru obsedat de schimbare, schimbare care nu mai vine… Comedie, înainte de toate, deci!
Și totuși, avem în continuare puține comedii reușite. Comedia e în depresie, scria recent o colegă de revistă, spre aprobarea aproape unanimă a cititorilor. Comedia de valoare se face atât de greu! În schimb, comedia vulgară, șușa, e ușor de adus pe scenă, ca și publicul ei, ușor de adus în sala de spectacol, unde atâția spectatori ratează șansa de a deveni vreodată spectatori.
Ușor de mulțumit, așa-numitul public larg ne amintește inevitabil de vremurile apuse ale teatrului de bâlci, ale teatrului popular din burguri și sate, unde hohotele de râs răsunau cu putere, iar roșiile zburau fără sfială în capetele actorilor jucând pe câte o platformă de lemn improvizată. Reflexele spectatorului de bâlci se aud și azi în sălile sacrosancte ale culturii înalte, în contrast cu ținuta sobră și alura, uneori și mai sobră, a unei consistente categorii de public. O fi bine? O fi rău? Interesant e, cu siguranță, pentru oricine are urechi de auzit și ochi de văzut. Și sigur e trist.
E trist că în mileniul III spectatorii sunt, vizibil, în delir la auzul cuvântului „căcat” rostit pe scenă. Un fapt mărunt, ați putea replica, un fapt care nu spune nimic. Și totuși… Freamătă omul în scaun la melodramele etern la modă și la comedioarele care nu vor să abuzeze, Doamne ferește!, de neuronii bietului spectator, pe care-l tot căinează artiștii, că vine el, săracu’, seara la teatru și vrea musai „să se deconecteze”, convingere foarte răspândită printre artiștii de la noi, din diverse generații. Freamătă omul când „căcatul” scapă intenționat pe scenă, se bucură cu plăcerea celui care vede că parcă se face ceva interzis…. Hohotele de râs ce răsunau săptămâna trecută, la auzul nevinovatului cuvânt, la premiera spectacolului „Recviem” de Matei Vișniec de la TNB te trimiteau imediat cu gândul, cum spuneam, la teatrul acela nevinovat-vulgar din piețele de burg și din curțile seniorilor și mai ales la plăcerile spectatorilor… Nu spectacolul lui Alexandru Dabija, iar piesa nici atât, te duceau acolo, ci reacția-reflex a unui public care, în anul Domnului 2016, când teatrul e în toate felurile posibile, se bucură naiv la auzul cuvintelor „murdare”.
Anacronic, râsul spectatorului din sala TNB trădează, ușor de observat, un fapt trist. Deși cuvintele „interzise” nu mai sunt de mult interzise și de mult nu mai exprimă în sine nimic, deși limba străzii, limba noastră a pătruns acum amar de vreme pe scene, deși se dedă cu plăcere la deliciile vorbei grosolane sau chiar porcoase, o bună parte din publicul român – îngrijorător, chiar și publicul tânăr – are reacția publicului medieval care vedea „măscări” pe butoaiele puse pentru actori în piața publică ori în vreo curticică. Așa cum râde pavlovian când intră Horațiu Mălăele în scenă, indiferent ce și în ce ar juca, preaslăvitul „public larg” din România se prăpădește de râs, că e cazul, că nu e cazul, la auzul cuvintelor „urâte”. Psihologii, sociologii și artiștii au ce spune despre acest fapt, evident. În 2016, reflexele necondiționate rezistă, însă, în cazul de față, rezistă pentru că rezistă și distanța mare dintre ce și mai ales cum se întâmplă pe scenă și așteptările/ orizontul publicului venit la teatru, uneori fără a se informa câtuși de puțin, ca „să iasă din cotidian”.
Print