Fiu al unui actor vestit al Teatrului Naţional din Irak, Mokhallad Rasem s-a născut în 1981 la Bagdad. La vârsta de 17 ani se află el însuşi pe scenă, păşind pe urmele tatălui său. Nevoit să-şi părăsească ţara natală din cauza războiului civil, Rasem se refugiază în Belgia, iar din 2013 este regizor permanent al renumitului teatru Toneelhuis din Anvers.
Nu este de mirare că războiul şi pierderile suferite în urma conflictelor armate sunt subiecte ce se regăsesc în lucrările sale. Şi Mother Song examinează consecinţele războiului privite din perspectiva femeilor. La baza coproducţiei între Landestheater Niederösterreich (teatrul regiunii Austriei de Jos), Toneelhuis Anvers şi Vereinigte Bühnen Bozen (teatrul din Bolzano) stă o documentare intensivă efectuată de Rasem – care semnează atât conceptul şi regia, cât şi decorul şi costumele – în mai multe oraşe din Orientul Mijlociu. Materialele filmate în Bagdad, Damasc, Alep, dar şi în lagărele de refugiaţi de la graniţa cu Libanul, alcătuiesc imaginile video proiectate pe un perete de cort.
Înregistrările audio sunt redate în original, în limba arabă, fiind apoi repovestite în germană de către actriţe. Ele reprezintă istoriile tragice ale câtorva dintre femeile care au pierdut tot ce le era mai drag: copii, soţi, familie. Textul piesei conţine, de asemenea, fragmente din tragediile antice Troienele lui Euripide şi Cei şapte contra Tebei de Eschil. Asemenea femeilor troiene, şi victimele războaielor contemporane părăsesc ruinele oraşului mort Alep, căutând refugiu la graniţa cu Libanul. Mare parte din performance-ul multimedia al lui Rasem îi este dedicat vieţii în lagăre. Pierderea nu este totală. Ceea ce a rămas este vocea, „care poate relata despre cele întâmplate“.
Lucrarea sa se distinge prin latura vizuală. Obiectele joacă un rol semnificativ. Covoarele simbolizează casa, constituind legătura cu pământul. Un aspect important, din moment ce viaţa în lagăre se desfăşoară numai în corturi, pereţii adevăraţi lipsind cu desăvârşire. La rândul lor, rame goale de tablouri recheamă în amintire pe cei dispăruţi. Şi, nu în ultimul rând, recipiente de aluminiu servesc pentru spălarea hainelor, dar şi pentru curăţenia corporală. Tocmai acestea din urmă se află în centrul uneia dintre cele mai poetice scene ale spectacolului.
Deosebit de tulburător este episodul bocetului, în care patru actriţe stând îngenuncheate pe un covor efectuează un ritual arăbesc de doliu colectiv. Durerea este prea profundă. Nici o lacrimă nu este vărsată. Aplecările sincronizate ale corpurilor, bătăile mâinilor pe podea, dar în special sunetele pronunţate de jelanie servesc la exteriorizarea suferinţei. Căci ritualurile comune contribuie la gestionarea pierderilor suferite. Încet-încet tonul se amplifică, devenind aproape de nesuportat. El este însoţit de cântece arăbeşti interpretate de Sally Ghannoum, o actriţă belgiană, originară din Siria. Din ansamblul internaţional mai fac parte Bettina Kerl şi Hanna Binder (originară din România) – ambele actriţe a Landestheater Niederösterreich –, Anna Unterberger (din Bolzano) şi dansatoarea anglo-turcă Tijen Lawton, o fostă colaboratoare a vestitei Needcompany a lui Jan Lauwers.
Spectacolul lui Rasem este unul izbutit. Într-un moment de improvizaţie, artistele vorbesc despre temerile lor, despre frica de moarte şi de soartă, despre spaime personale. Însă Rasem nu este un artist politic. Ţelul său este „să transforme urâtul în frumos“. Prin urmare, spectacolul se încheie cu o polifonie de voci provenind din drama lui Euripide. Un viitor se întrevede numai atunci când după fiecare cădere urmează o renaştere.
Foto: Alexi Pelekanos
Print