Spiritul liber numit Ștefan Iordache. „Am fost liber întotdeauna, și înainte de ’89, și acum”

stefan iordache„Am jucat în frig, cu spectatori în paltoane, care, fiind cu noi, ne-au ajutat să supraviețuim și cărora le mulțumesc. Am jucat cu spaima că nu ne vom lua salariul. Nu vreau, nu vreau să se mai întâmple asemenea lucruri. Teatrul este o manifestare a frumosului. Nu-l mai putem face dârdâind de frig și de spaimă. Acum sper că au sosit acele vremuri. Mă gândesc cu speranță la viitor, dar și cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falși lideri, oameni care să priceapă la toate, poate și provocatori. Trebuie să fim atenți, în același timp, să nu cădem în păcatul de a îndepărta oameni valoroși, oameni care pot ajuta cultura română, națiunea română, prin priceperea lor. Avem nevoie de specialiști, de oameni cu spiritul liber. (…) Nu-mi iau niciun angajament. Nu mi l-am luat niciodată. Voi exista ca și până acum pentru teatrul românesc, pentru poporul meu. Mulțumesc celor care mi-au dat posibilitatea să comunicăm acum, adică celor care și-au jertfit viața pentru noi. Dumnezeu să-i odihnească!”

Aceste cuvinte au fost rostite la Televiziunea Română în 25 decembrie 1989 de Ștefan Iordache. Foarte puțini își mai amintesc scurtul, echilibratul discurs al actorului care avertiza că nu e vremea răfuielilor, că răzbunarea nu e calea spre libertate, o libertate la care visase și pe care atunci începea să o trăiască, o libertate nouă, alta decât aceea pe care și-o crease singur, cum el însuși explica într-o mărturisire inclusă în volumul „Regele Scamator Ștefan Iordache” de Ludmila Patlanjoglu. Acolo Ștefan Iordache spunea așa:

„Eu nu mă plâng. Am fost liber întotdeauna, și înainte de ’89, și acum. Pentru că mi-am creat această libertate. Credeți, și Adevărul vă va elibera! – spune Iisus. În afara acestei chemări către îndumnezeire, nu există libertate, ci numai libertăți parțiale pe cale le cucerim”.

În 1989 Ștefan Iordache, superlativul absolut al actorului în teatrul românesc postbelic, avea 48 de ani și era învăluit într-o impresionantă aură de legendă. Om cu spirit liber, ca aceia despre care vorbea în micul său discurs din 25 decembrie 1989, se temea de demagogi în ceasul mitic al libertății parțiale cucerite în 1989 și știa de ce se teme. Demagogi, știm, îi ieșiseră adesea în cale în viața lui petrecută în culise, pe scenă și pe platourile de filmare.

Acolo actorul a cucerit însă tot ce-i stătea în cale. De la primul rol pe scenă, în examenul de absolvire, cu spectacolul „Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită”, susținut la Studioul Cassandra în 1963, și până la ultimul, într-un spectacol de la TNB, în regia lui Cornel Todea („Ecaterina cea mare” de George Bernard Shaw), în aproape cincizeci de ani de teatru, Ștefan Iordache a fascinat generații întregi. Valuri de laude n-au contenit să curgă spre acest talent fără gen proxim, care a cunoscut ani de glorie în spectacole de la Naționalul din Craiova, de la Teatrul Mic sau de la Teatrul Nottara, ani care au coincis adesea cu anii siniștri ai regimului comunist, un regim sub care teatrul a rezistat și a avut, știm, momentele lui de grație.

Singuratic, dar iubitor al plăcerilor vieții, retras, dar creând aparența jovialității, mai ales în prima jumătate a vieții, Ștefan Iordache a lucrat cu regizori ca Silviu Purcărete, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Alexandru Tocilescu, Andrei Șerban sau Cătălina Buzoianu și niciodată un spectacol în care a jucat nu a trecut neobservat într-o stagiune sau alta – la București, dar și în turnee în țară și în străinătate. Deschis spre experiment și inovație, dar fidel ritualurilor de actorie ale actorilor de școală veche, cum povestesc artiștii cu care a colaborat, consumat de vocație, actorul obsedat de perfecțiune, dar fără să creadă în ea, nu semăna cu el însuși de la un rol la altul. O spun și spectatorii, și criticii de teatru, și artiștii, și el însuși. „Din clipa în care am început, să înțeleg ceva din viață, nu am mai avut somn. Nu pot să mânânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poți repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu cel de azi nu semăn nu semăn cu cel ce ieri”, așa îi mărturisea lui Constantin Fugașin într-un interviu în 1987, când în România libertatea rămânea un vis.

„Din clipa în care am început, să înțeleg ceva din viață, nu am mai avut somn. Nu pot să mânânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poți repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu cel de azi nu semăn nu semăn cu cel ce ieri”.

Insomniac și superstițios, meticulos și răbdător, plin de îndoieli, fascinat de om și de tulburările lui nesfârșite, de inepuizabilele lui resurse de bucurie și tristețe, Ștefan Iordache, care avea să plece dintre noi pe 14 septembrie 2008, a simțit gustul dulce și amar al gloriei sfidând-o. Ființă contradictorie, incoerentă cu ea însăși, pierzându-se printre identități fictive, așa cum povestea, actorul s-a căutat el prin și printre poveștile spuse pe scenă și pe ecran, povești vechi și noi, pregătite pentru publicul care l-a adorat. Așezat din timpul vieții în rândul valorilor certe, cu neputință de contestat, a rămas mai departe acolo, într-o posteritate care a început acum șapte ani, într-o toamnă ca multe alte toamne, și totuși una de neuitat: toamna în care Ștefan Iordache, omul cu spirit liber, și-a făcut ieșirea din scenă. Discret, ca de obicei.

Print

Un Comentariu

  1. oana pellea 16/09/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.