Când Jupiter intră în cudratură cu Venus în casa a VII-a, cei născuţi în zodia Fecioarei vor avea parte de întâmplări neaşteptate. Nu la fel de norocoşi sunt Leii şi Săgetătorii care mai au de aşteptat până să primească sumele de bani care le vor rezolva problemele, odată cu transgresarea casei a II-a de către Uranus, în conjuncţie cu Saturn. Feriţi-vă de Luna Neagră!
sau
O nouă gaură neagră a fost descoperită în apropiere de Marte. La fel de periculoasă precum nebuloasa Orion, prin proximitatea ei de Terra, această descoperire vine exact când cercetătorii NASA au declarat iminent pericolul de a fi loviţi de un meteorit desprins din centura care a putut fi observată deasupra SUA.
sau
Cerul cu stele deasupra-ţi/ şi Luna cea toată, deplină,/ planetele şi tot Universul,/ îţi cad la picioare, iubito,/ văzând frumuseţea-ţi de zână,/ o, nimfă, o, dulce copilă.
Nu sunt încă decisă care dintre abordările astologico-ştiinţifice-poetice s-ar potrivi cu spectacolul „Steaua fără nume” montat de Vlad Massaci la Teatrul de Comedie. Trecând prin aura de mister asteral, în plin fior poetic, e loc pentru o disertaţie academică. Şi pentru comedie şi râs cât cuprinde, în consonanţă cu numele teatrului care a produs spectacolul. Doar că râsul, oricât ar fi el de tonic şi de antidot la depresii şi griji, devine cam plictisitor când se învârte precum lanţul de la bicicletă; în gol. Poanta-poantă, nimic de zis. Gluma-glumă, bună şi ea. Dar când hăhăiala se ia prea în serios, îmi încremeneşte râsul pe faţă. Mihail Sebastian nu trebuie jucat neapărat cu morga şi sensibilitate leşinată, are un umor tocmai bun de speculat. Dar nu poate fi redus la o glumă bună, unde aşteptăm ca personajul principal să se împiedice, sau să ne bucurăm de fiecare dată când hârtia igienică este prezentă iar şi iar şi iar în scenă. Modest, pentru un text atât de savuros tocmai prin împletirea de comedie cu dramă.
Montarea de la Teatrul de Comedie porneşte cu un handicap evident: actualizarea forţată a textului. Un artificiu deloc necesar care nu doar că anulează parfumul dulceag al orăşelului de provincie unde bunul-simţ ţinea loc de lux, ci îl înlocuieşte cu lipsa de poezie a uşilor de termopan, îngâmfarea, kitsch-ul şi stridenţele contemporane. Şi poate că nu aş fi fost nostalgică dacă logica nu era şi ea, biata, sacrificată. În casa profesorului Miroiu nu există curent electric, în schimb eleva are smart-phone. Într-o epocă în care maşina decapotabilă a lui Grig are spoilere mai vorbim despre percepţie. Iar despre cursul inferior şi cel superior nu cred că s-a mai vorbit demult în şcolile din România. Şi nici astronomia nu cred că s-a mai regăsit de ceva vreme în programele şcolare ale şcolilor de provincie.
Un alt elefant prezent continuu în scenă este decorul. Dacă în primul act gara concepută în cele mai mici detalii de Andu Dumitrescu funcţionează perfect, cu pereţii spoiţi, cu neoanele care pâlpâie chior, cu bănci de lemn aşa cum le recunoaştem din orice haltă în care am avut nenorocul să ajungem, odată ce acţiunea se mută în locuinţa modestă şi înghesuită a lui Miroiu coerenţa dispare. În aceeaşi gară se aduce un pat, un telescop, câteva teancuri de cărţi şi gata. Gara nu mai e gară. Doar că nici din ecleraj, nici din mişcarea scenică nu se sugerează schimbarea spaţiului de joc. Miroiu locuieşte în gară. Şi nimeni nu pare să fie deranjat de asta. Metafora vieţii ca un peron, a haltei care este sufletul său, poate fi credibilă până la un punct. Dar, într-un spectacol perfect realist, nu pot să mă prefac că nu observ evidenţa din faţa ochilor mei. Şi oricât de mult aş vrea să îngădui convenţia, gara este atât de ostentativă, încât pur şi simplu nu funcţionează nici estetic, nici artistic. E pur şi simplu stângaci să ceri spectatorului să îţi îngăduie atât de mult.
Interpretarea actorilor este cât se poate de previzibilă. Nota generală este de lectură corectă a partiturilor. O trupă care funcţionează, care are simţul replicii şi ştiinţa comediei. Replici bine punctate, reacţii în sală, aplauze la scenă deschisă. Prea puţine relaţii, în schimb. Impresia este că fiecare face singur ce ştie mai bine şi deviza pare a fi „scapă cine poate”. Mirela Zeţa mizează nu atât pe feminitatea Monei, nu are nimic diafan, ci pune accent pe mirare; este contrariată de ce i se întâmplă, de ceea ce simte, de absurdul situaţiei în care se află. Dan Tudor îl creează pe Miroiu ca pe un mare timid precipitat în momentele când se emoţionează, fără a-i oferi, însă, căldură, cu multe mijloace exterioare, gesturi largi, nedublate de consistenţă interioară. Mihai Călin este firesc, ponderat, atent la nuanţe şi face ca Grig să aibă şarm, inteligenţă – un bărbat pe care nu înţelegi nicio clipă de ce l-ar părăsi Mona. Marius Drogeanu în Şeful gării are umor şi aduce o energie benefică în scenă, chiar dacă nu străluceşte. Andreea Samson speculează din plin latura comică a Domnişoarei Cucu şi face ca fiecare intrare în scenă să fie primită cu rumoare în sală, reuşind un personaj savuros, iar Şerban Georgevici este Udrea cel unifaţetat – compozitorul absorbit de simfonia sa.
„Steaua fără nume” în regia lui Vlad Massaci este un spectacol cuminte, ponderat. Comic şi atât. Nu are profunzimi, nu îşi propune să meargă mai departe de stratul epitelial al entertainment-ului. Publicul, sunt sigură, va accepta docil ca Miroiu să locuiască în gară, nu se va împiedica de contradicţiile temporale şi de logica fracturată odată cu actualizarea realizată la întâmplare. Se va bucura şi va râde. Nu se va emoţiona în schimb. În fond, nici nu asistăm la o poveste de dragoste frântă. Miza nu este destinul Monei şi nici al lui Miroiu. Important e să ne simţim bine. Să spunem o poveste cu haz. Ce dacă în spatele ei sunt lacrimi şi vieţi ratate? Ce dacă stelele nu se abat niciodată de la drumul lor? Mai important e că un mărfar a călcat o raţă.
Teatrul de Comedie, Sala Radu Beligan
„Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Andu Dumitrescu
Distribuția:
Miroiu – Dan Tudor
Mona – Mirela Zeţa
Grig – Mihai Călin
D-ra Cucu – Andreea Samson / Mihaela Măcelaru
Şeful Gării – Marius Drogeanu
Udrea – Şerban Georgevici
Eleva – Cristina Juncu
Un ţăran – George Grigore
Ichim – Ruxandra Grecu
Pascu – Pavel Bârsan / Orodel Olaru
Conductorul – Florian Bala
Foto Mihaela Marin
Print