Steaua lui Mihail Sebastian în gara cu ușă termopan

Sunt 71 de ani de când la Teatrul Alhambra se juca pentru prima dată unul dintre cele mai frumoase texte din literatura noastră dramatică. La acel moment, pe 1 martie 1944, când a avut loc premiera cu „Steaua fără nume”, în regia lui Soare Z. Soare, Mihail Sebastian, al cărui nume nici măcar nu apărea pe afișul spectacolului, din multe și complicate motive, nu știa că mai avea de trăit doar un an. Timpul avea să fie foarte nedrept cu el. Atunci, pe scena Teatrului Alhambra, în rolul profesorului Miroiu, juca Radu Beligan. Radu Beligan cu care timpul a fost, iată îngăduitor, și care a străbătut un secol de istorie a teatrului, pentru ca astăzi, la 71 de ani de la acel moment, să fie martorul unei (unor) noi premiere și al altor interpretări ale acestui text, una dintre ele chiar în sala care azi îi poartă numele, aflată pe locul vechii săli a Teatrului Alhambra.

În ciuda excelentului potențial pentru scenă, în ciuda faptului că e una din acele povești pe care orice public o iubește, „Steaua fără nume” n-a fost prea des montată în ultimii ani pe scenele din București. Dar iată că la acest început de 2015 două teatre din capitală au anunțat premiere cu acest text: una la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“, pusă în scenă de Victor Ioan Frunză, şi cealaltă, în regia lui Vlad Massaci, la Teatrul de Comedie.

Regizorul Vlad Massaci optează pentru o vagă modernizare a textului, atât cât să-i permită câteva jocuri simpatice de cuvinte, înlocuind, de exemplu, poeticele trenuri ale lui Mihail Sebastian cu intercity-urile noastre mult mai lipsite de farmec, şi poezia unei gări de provincie din alte timpuri, cu kitsch-ul noii noastre provincii, care se luptă să țină pasul cu orașul… Ca atare, întreaga poveste dintre Mona, steaua care „cade“ într-o zi într-o gară, aducând cu ea o întreagă lume interzisă, şi Miroiu, profesorul care trăieşte printre stele, este plasată într-un spaţiu de o totală lipsă de poezie. Dar care, prin însuşi kitsch-ul lui „autentic“, naşte o formă de poezie specifică lumii noastre. Scenografia lui Andu Dumitrescu reface o sală de aşteptare dintr-o gară de provincie urâtă, cu o uşă termopan, cu tencuiala nefinisată de jur împrejur, cu nişte neoane cu lumină tristă, care funcţionează intermitent şi care „se reglează“ printr-o bătaie de picior în podea – truc comic la care sala reacţionează de fiecare dată, şi cu un ceas pe care îl reglează cu coada de la mătură Ichim (Ruxandra Grecu), femeia de serviciu.

Optând pentru un comic de bună calitate, Vlad Massaci nu renunţă, totuşi, la inflexiunile lirice ale textului, deşi personajul D-ra Cucu (Mihaela Măcelaru, în varianta de distribuţie văzută de mine) este puternic accentuat şi amestecul de umor şi violenţă vulgară ies în evidenţă destul. De altfel, tocmai forţa personală a D-rei Cucu, profesoara-fată bătrână care vine pe peronul gării şi-şi ridică fusta puţin peste genunchi, ca să fie văzută din viteza intercity-ului, justifică „teroarea“ pe care ea o dezlănţuie şi în cancelarie, şi în întreaga comunitate provincială. Pentru că, altminteri, spaima Elevei (Cristina Juncu), dată fiind societatea actuală, e uşor desuetă… Altminteri, interpretarea Mihaelei Măcelaru este cuceritoare și rar mi-a fost dat să văd o asemenea reacție a sălii la intrarea unui personaj – un sunet care trăda un delicios amestec de spaimă și umor, semn că toată lumea era prinsă în poveste.

Marele plus al montării este Dan Tudor în rolul profesorului Miroiu. Dan Tudor păstrează timp de aproape trei ore o măsură impecabilă şi construieşte convingător un personaj în care timiditatea şi îndrăzneala, căldura şi tristeţea, masculinitatea inhibată şi exaltările se îmbină excelent. Nicio clipă nu se abate de la traseul pe care şi-l creează iniţial şi este egal cu sine şi cu personajul, creând momente de emoţie autentică, din care nu lipseşte deloc umorul. Ceea ce nu se poate spune despre Mirela Zeţa în rolul Monei, care caută încă tonul personajului, trecând de la o primă parte în care e imobilă şi crispată către un final în care jocul lui Dan Tudor o atrage şi pe ea şi îi dă, în cele din urmă doza de firesc ce-i lipseşte la început. Iar scena cea mai frumoasă rămâne nu aceea din camera lui Miroiu, care încearcă să-i arate cerul şi Ursa Mare, pentru că, acolo, comicul uşor îngroşat îneacă pe alocuri frumuseţea momentului (mai ales din cauza reacțiilor ușor exagerate ale Monei), ci întâlnirea din final dintre Mona, Miroiu şi Grig. Un Grig interpretat de Mihai Călin cu o doză bună de umor şi inteligenţă acidă, cinism şi ironie…

În acel univers sărăcăcios, gri, neatins de deliciile civilizaţiei, în care hârtia igienică e atârnată vulgar de uşa de la baie, iar stropitoarea ţine loc de duş, Mona, „animalul de lux“ al lui Sebastian, femeia dată jos din „intercity“ într-o gară, noaptea, după ce fuge de la Cazinoul din Sinaia unde s-a certat cu iubitul ei, descoperă posibilitatea fericirii. Dar îi lipseşte curajul de a şi-o asuma. Iar montarea lui Vlad Massaci surprinde bine mecanismul psihologic care face ca fericirea visată de Mona să pară o utopie ce n-ar dura decât o zi. O doză de misoginism pe care Sebastian a avut-o cu siguranță – „Jurnalul” lui e o bună dovadă – e frumos și subtil sugerată de Vlad Massaci în felul cum concepe scena finală, în care Mona înțelege că e prea superficială pentru acea fericire, iar cuvintele lui Grig, „noi n-avem timp să fim fericiți”, au o rezonanță aparte. Urâta rochie verde, ca un sac, pe care Mona ar trebui să o poarte în locul superbei ei rochii de seară e măsura cea mai bună a schimbului de vieți pe care nu-l poate face.

Ce rămâne? Tristeţea unei iubiri imposibile şi promisiunea unei întoarceri ce nu se va întâmpla niciodată.

Teatrul de Comedie, Sala Radu Beligan

„Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Andu Dumitrescu

Distribuția:

Miroiu – Dan Tudor

Mona – Mirela Zeţa

Grig – Mihai Călin

D-ra Cucu – Andreea Samson / Mihaela Măcelaru

Şeful Gării – Marius Drogeanu

Udrea – Şerban Georgevici

Eleva – Cristina Juncu

Un ţăran – George Grigore

Ichim – Ruxandra Grecu

Pascu – Pavel Bârsan / Orodel Olaru

Conductorul – Florian Bala

Foto Mihaela Marin