Ștefan Iordache: Mi-a plăcut să trăiesc, să exist

Acest număr conține interviuri publicate în revista Teatrul, înainte de decembrie 1989, și este rezultatul unei cercetări realizate de redacția Yorick, ce se dorește o invitație la reamintire și o încercare de a redescoperi artiști la diferite etape ale existenței lor. Realizarea numărului de față este posibilă cu sprijinul www.cimec.ro, care deține arhiva digitală a publicației Teatrul.

Stefan_IordacheSe știe prea puțin despre laboratorul intim al omului de teatru, fie el actor,regizor, scenograf, director, secretar literar sau, de ce nu?, critic dramatic. Rubrica ATELIER își propune să pătrundă în culisele muncii și vieții de zi cu zi ale acestor împătimiți ai iluziei care se cheamă teatru. Cât efort, câte frământări, insomnii, tensiuni, bucurii, lacrimi, satisfacții, disperări ascunde o seară de sărbătoare oferită spectatorului!

Am ales pentru inaugurarea ATELIERULUI nostru pe Ștefan Iordache. Vreau să-i mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta această discuție, domnia-sa, care este foarte zgârcit la vorbă cu gazetarii.

Am tăcut douăzeci de ani, dar în ultima vreme am devenit cam guraliv. Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viața unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul și la ce se gândește în timp ce taie. Așa că de ce să se bage alții în meseria mea? Dacă vrei să stăm de vorbă ca între colegi și prieteni, da. Altfel…

Până la urmă cădem de acord, deci îndrăznesc să-l întreb:

Ce fel de profesiune este actoria?

Mă privește lung.

Chiar, ce profesiune o mai fi și actoria asta a noastră? E necesară ca aerul într-o societate care se respectă. Pentru că teatrul este colțul intim al societății, în care omul își odihnește gândurile. Nu-i un colț călduț, dar trebuie să existe și nu poate să dispară.

Ce profesiune o mai fi și actoria asta a noastră? E necesară ca aerul într-o societate care se respectă. Pentru că teatrul este colțul intim al societății, în care omul își odihnește gândurile. Nu-i un colț călduț, dar trebuie să existe și nu poate să dispară.

Dar actorul ce fel de om este?

Un om special, care privește lumea altfel decât un om obișnuit. Culmea e că intri în teatru normal și după douăzeci de ani începi să te cauți în teatru printre personaje: „Care oi fi eu?“ Nu vreau să spun că te deperzonalizezi. Dacă ai forță, din contră, te îmbogățești. Materia cu care lucrăm noi, natura, este atât de generoasă și de diversă, încât dacă ai mereu treze simțurile, mintea, instinctele, dacă o privești atent și o simți cu toată ființa ta, ai posibilitatea să fii mereu proaspăt. Ți se oferă șansa să nu devii un simplu prestator de servicii. Mă fascinează omul, prieten sau dușman, vreau să văd ce este în sufletul lui.

Materia cu care lucrăm noi, natura, este atât de generoasă și de diversă, încât dacă ai mereu treze simțurile, mintea, instinctele, dacă o privești atent și o simți cu toată ființa ta, ai posibilitatea să fii mereu proaspăt. Ți se oferă șansa să nu devii un simplu prestator de servicii. Mă fascinează omul, prieten sau dușman, vreau să văd ce este în sufletul lui.

Ce credeți că-i atrage pe sute de tineri, an de an, la IATC, să se bată pe câteva locuri?

Și eu mă întreb! Își închipuie probabil că e ușor, e frumos… Văd doar costume frumoase, lumini colorate, șansa de a deveni populari. Nu-și imaginează cât de chinuitoare este meseria asta și câte sacrificii urmează să facă. Nu e o meserie ca oricare alta. Nu cred că o poate face oricine. Trebuie nu numai să fii dotat, dar și să ai o putere de muncă ieșită din comun. Nu-ți poți biciui trupul și sufletul, dacă vrei să exiști ca artist. Ce, eu mai sunt normal? Arăt la bunicul! Actoria te consumă, te arde. De aceea, perioada de refacere pentru un actor e mai importantă, cred, decât la sportiv. Efortul nostru, au constatat medicii, nu spun noutăți, este echivalent cu al minerilor. La „Richard III“, de exemplu, eu slăbeam câte patru kilograme.

Mă uit mai atent la bărbatul din fața mea. E tânăr și puternic, dar cu părul aproape alb și pe chip i s-au adăugat chinurile tuturor personajelor cărora le-a dat ființă din ființa sa. Nici nu a visat că o să ajungă actor. La 16 ani a dat la Medicină, dar a leșinat în sala de disecție. A fugit de acasă, a fost muncitor. A făcut o brigadă artistică, i-a zis unul: „Dă la teatru!“, a dat și a reușit ! Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Dar nici după aceea nu a recitat. Consideră poezia ca făcând parte din intimitatea poetului. Îi admiră pe cei care pot recita. Nici monoloage nu mai spune. „E o neputință a mea“, zice. Pe scenă are nevoie de cineva sau de ceva, un partener cu care să intre în relație.

După absolvire a făcut naveta București-Constanța. Dormea în plasa pentru bagaje și într-o noapte i s-au furat pantofii și a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai și plângeam… Pe ascuns. Dar mi-a prins bine“. Crede că a avut în plus, față de alți colegi la fel de talentați și cu tot atâta putere de muncă, șansă.

Șansa joacă un rol extraordinar în viața actorului! Prima mea șansă s-a numit Arturo Ui. A doua, Străinul. Privind în urmă, pot spune că am avut o viață bogată. Mi-a plăcut să trăiesc, să exist. Am trecut prin toate stările prin care poate trece un om. Aproape că le-am căutat, mi le-am creat. Am avut și șansa de a juca încă de la debut alături de mari actori: Ileana Predescu, Ciubotărașu, Calboreanu, Mărutză, Fory Etterle, Sandu Sticlaru, Gheorghe Dinică. Dinică, deși era la început, era deja mare. Avea doar cu doi ani mai mult decât mine, dar când treceau el sau Marin Moraru prin Institut, mă lipeam de pereți. Nu era un gest de umilință, ci de speranță. Când filmam la „Străinul“ și mă chema la masa lui nea Fănică Ciubotărașu, mi se părea că visez! Când am intrat la „Nottara“, nu îndrăzneam să scot o vorbă… Cum să nu mă minunez acum că Vasile Nițulescu și Florin Vasiliu stau de vorbă cu mine. Și ei fac parte din istoria teatrului românesc. Pe umerii lor mă sprijin eu acum. Sigur că viața e dură și trebuie să dai din coate, dar cred că poți exista și sărutând mâna celui pe care l-ai adorat când visai să devii ca el.

Am trecut prin toate stările prin care poate trece un om. Aproape că le-am căutat, mi le-am creat.

Nu, modele nu a avut, deși probabil toți imităm pe cineva până reușim să ne căpătăm personalitatea. Dar au fost actori – câțiva mai sunt și azi – alături de care i-ar fi plăcut să existe. Dacă a încercat să-și găsească date pentru câte un personaj, modelul a fost omul, viața.

Și știi de ce nu am avut modele. Pentru că am fost convins că nu voi putea face niciodată ca Dinică sau ca muntele ăsta de actor care este George Constantin. Sunt irepetabili.

Ce înseamnă o vedetă?

O prostie! Dacă nu e calitate, nimic nu e! Nu e timp să fii vedetă. Trebuie să fii puternic. Sau, mai exact, să ai puterea să-ți ascunzi slăbiciunile. Ca și cel curajos, care reușește să-și depășească frica.

Nu e timp să fii vedetă. Trebuie să fii puternic. Sau, mai exact, să ai puterea să-ți ascunzi slăbiciunile. Ca și cel curajos, care reușește să-și depășească frica.

Poate vedeta să se constituie într-un model pentru spectatori? Considerați că felul de a fi al unui actor, de a se purta, de a se îmbrăca, îi poate influența pe tineri?

Nu m-a interesat niciodată. Sarcina mea se consumă pe scenă. M-a interesat să fiu curat și comod îmbrăcat. Nu m-a interesat niciodată popularitatea cu orice preț, ieșirea în față: „Eu sunt artistul!“ Chiar mă simt jenat când intru într-un grup dinainte constituit, mă zăpăcesc, mă închid în mine. Am și plăcerea să fiu considerat tâmpit. Îmi ofer șansa să-i observ.

Vi se spune „maestre“?

Da, mi se spune de mult. La început, periorativ, apoi, de-adevăratelea. Oi fi maestru ! Asta înseamnă că sunt bătrân. Maeștrii adevărați sunt puțini. A crescut competitivitatea între profesiuni. Între gimnastică, devenită și ea artă, și teatru, de pildă. Alții ajung la Lună… Eu, actorul, trebuie să fiu alături de ei, alături de toți cei care fac performanță.

Ce înseamnă o zi cu spectacol pentru actorul Ștefan Iordache? O zi, uneori chiar două, de cantonament. Plăcându-i viața, așa cum spune, se ferește de tot ce l-ar putea sustrage de la meseria asta.

În pofida zvonurilor, nu beau niciodată în ziua spectacolului.

Doarme cât mai mult, fumează cât mai puțin și vine la teatru cu două ore înaintea spectatorilor. Spre exasperarea cabinierelor. Își controlează toată recuzita și joacă poker american de unul singur, în timp ce își repetă textul. Absolut tot, chiar dacă l-a jucat și cu o zi înainte, chiar dacă îl joacă a suta oară!

Groaznic este că îl mai joc o dată după spectacol, când ajung acasă, în pat! Sunt insomniac. Din clipa în care am început, să înțeleg ceva din viață, nu am mai avut somn. Nu pot să mânânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poți repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu cel de azi nu semăn nu semăn cu cel ce ieri.

Din clipa în care am început, să înțeleg ceva din viață, nu am mai avut somn. Nu pot să mânânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poți repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu cel de azi nu semăn nu semăn cu cel ce ieri.

Curios este că acest actor, atât de serios în tot ceea ce face, are tot felul de tabieturi ciudate, de superstiții. De acasă până la teatru nu-și schimbă niciodată traseul. Merge pe aceleași străzi, traversează prin aceleași locuri.

E și un mod de a mă asigura că ajung cu bine.

Ce faceți după ce ați aflat că o să jucați un rol?

Începe chinul. Umblu cu personajul după mine și pe stradă, și în somn. Nu prea mai răspund la „Bună ziua“. Încep să mă scormonesc. N-am o metodă, un tipar de a crea personajele. Încerc să mă pliez. Încerc să exist ca acel om. Să mă feresc de modele. Nu de dragul de a face altfel. De aceea nici nu prea văd filme. Greșesc eu prea mult ca să mă iau după greșelile altora. Să nu cumva să înțelegi din ce am spus până acum că sunt un bârfitor! Detest asta. Bârfa este unul dintre cele mai periculoase lucruri. Aproape ca un denunț.

Ce înseamnă un bun partener?

Totul. Indiferent că este om, pom, pahar sau cuțit. Dacă ne referim la actor, înseamnă partenerul meu de viață. Dacă partenerul mă minte, înseamnă că am ratat spectacolul. Iubesc partenerii generoși, care te lasă să exiști. Sunt și parteneri care îți șoptesc printre dinți  „Vai, ce comis ești!“  Numai că, spre nroocul meu, aceste glumițe mă ajută să mă concentrez și mai tare. Mă mobilizează. În general în viață, orice malițiozitate, reproș, admonestare, orice eșec chiar, mă mobilizează.

Am avut mari eșecuri care m-au readus cu picioarele pe pământ după un început „furtunos“, prea  „pe cai mari“. Un eșec în viața unui actor este foarte important. Îți mai atenuează orgoliul. Pentru că fiecare artist se crede cel mai bun. Așa și trebuie.

Ați avut eșecuri?

Am avut mari eșecuri care m-au readus cu picioarele pe pământ după un început „furtunos“, prea  „pe cai mari“. Un eșec în viața unui actor este foarte important. Îți mai atenuează orgoliul. Pentru că fiecare artist se crede cel mai bun. Așa și trebuie.

Trupa în care joacă un actor este la fel de importantă ca și familia în care trăiește.

Te mai cerți, te mai împaci, dar într-un moment crucial, așa cum este spectacolul de teatru – esența vieții – partenerul este primordial.

Despre director (cea mai grea meserie în momentul de față) afirmă că trebuie să fie un părinte pe care copiii îl urăsc la început și mai târziu îi dau dreptate. Trebuie să împaci toate orgoliile, toate vanitățile. Să-l convingi pe fiecare că este cel mai important la spectacol. Să-l convingi pe fiecare actor că în clipa în care a pășit pe scenă trebuie să existe un om, ca individ, indiferent de lungimea textului, ceea ce-i foarte greu!

În primii ani de meserie, așteptându-mi șansa, am trăit fără să dau din coate, fără să încerc să demistific, fără „să stau la pândă“. Ci așteptând pur și simplu. Cred că una dintre calitățile umane ale actorului în care, e adevărat, nu am crezut de la început, e să aibă puterea să aștepte. Sunt atâtea exemple: Bălțățeanu, Mărutză, Cornel Coman au devenit mari actori la vârsta când alții se considerau mai mult vedete primordiale. Un actor se crește foarte greu. Ca o floare rară. Sunt mulți factori care contribuie la asta: talentul, puterea de muncă, cultura și nu în ultimul rând, ci în primul rând – directorul teatrului. El trebuie să cunoască teatrul din interiorul lui, să trăiască mult timp printre artiști, să iubească teatrul ca pe propriul său mod de a fi. Și, pentru că vorbim de familie, el trebuie să fie „Capul“, „Șeful“. Supără termenul, dar el trebuie să fie autoritar ca un șef. Și acesta este, cu toate defectele inerente oricărui om – o spun cu mâna pe inimă – Dinu Sărrau… Cred că, dacă ar fi mai mulți ca dânsul, teatrul românesc ar avea numai de câștigat. Asta nu înseamnă că-mi reneg fostele mele existențe la alte teatre. La vremea lor, toate eu avut un rost în viața mea. Mai ales „Nottara“-ul lui Horia Lovinescu. De asemenea, nu înseamnă că posibilitatea mea de a mă exprima ca artist se va încheia la Teatrul Mic.

Când sunteți bolnav sau prost dispus, cum jucați?

Asta cred că mi se întâmplă zilnic de câțiva ani încoace. Ficatul nu îmi mai răspunde, inima bate mai repede, creierul judecă mai greu. Dar cred că există ceva deasupra actorului – ceva care ne ajută să depășim multe greutăți, să uităm orice durere când pășim în scenă. Am jucat și cu febră, și cu tensiune și cu doctor lângă mine, în toate felurile.

Ați avut vreodată concediul medical?

Niciodată. Știi și tu că în meseria asta nu-ți poți permite.

Ficatul nu îmi mai răspunde, inima bate mai repede, creierul judecă mai greu. Dar cred că există ceva deasupra actorului – ceva care ne ajută să depășim multe greutăți, să uităm orice durere când pășim în scenă.

Dar în scenă vi s-a întâmplat vreun accident?

Le-am evitat. E unul din motivele pentru care vin devreme. Îmi controlez absolut tot. A, o dată, la „Richard III“, când să beau lapte, nu a mai curs. Înghețase. Întâmplări anecdotice nu țin minte. Pentru mine, teatrul e atât de serios, încât mă suspectez de ridicol.

Citiți cronicile despre spectacolele în care jucați?

De când a scris unul o cronică în care s-a legat de defectele mele fizice, nu artistice, nu mai citesc.

Cred cu convingere în mesajul politic (în cel mai adevărat sens al cuvântului) al acestei meserii care se numește Teatru. Și cred că onestitatea oamenilor de teatru nu a fost și nu poate fi contestată. Pentru că a încerca să spună adevărul a fost prima dorință și primul strigăt al omului după ce a început să înțeleagă, să judece existența.

Ce considerați că ar fi caracteristic pentru fenomenul teatral românesc?

Cred că teatrul românesc de calitate nu s-a înscris niciodată într-o conjunctură, ci a încercat să exprime cu mijloacele sale specifice ceea ce se întâmplă în viață. De asta cred cu convingere în mesajul politic (în cel mai adevărat sens al cuvântului) al acestei meserii care se numește Teatru. Și cred că onestitatea oamenilor de teatru nu a fost și nu poate fi contestată. Pentru că a încerca să spună adevărul a fost prima dorință și primul strigăt al omului după ce a început să înțeleagă, să judece existența. Cred că o societate își exprimă adevărul și viitorul prin artă. Teatrul fiind considerat artă, cred că el te justifică, în fața istoriei, ca exponent al timpului în care trăiești. Trebuie să exiști ca om și ca artist. De aici și misiunea de purtător al bucuriei sau nefericirii unui popor.

(Acest interviu a fost realizat de Constantin Fugașin și publicat la rubrica „Atelier“ în numărul 12 din decembrie 1987 al revistei Teatrul. Reluarea lui este posibilă cu sprijinul www.cimec.ro, care deține arhiva digitală a publicației menționate.)

Print

2 Comentarii

  1. rock direktor 04/08/2014
  2. Cecilia Spiridon 21/08/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.