Ștefan Lupu întruchipează ideea de artist complet. Este actor, dansator, coregraf și mai nou regizor, iar când dă peste vreo foaie de hârtie, desenează clovni triști, veseli, malefici, care poate într-o zi se vor concretiza într-o expoziție. E pasionat de commedia dell’ arte pe care încearcă s-o aducă în contemporaneitate, îl atrage dansul contemporan, cochetează cu regia și peste tot se răsfrânge perfecționismul, „hiba” de care nu scapă indiferent de domeniul creației. La Teatrul Mic va scoate curând un spectacol de teatru-dans, „Apa vie” după o poveste de Frații Grimm, dar până atunci îl puteți vedea în „Zic Zac”, „Aglaja”, „(D)efectul Placebo” etc. Când ne-am întâlnit, purta, bineînțeles, hainele unui personaj. Trecând mai întâi prin ușile unei case de pe scenă, am aflat că joacă Trofimov, veșnicul student din „Livada de vișini”, un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru care va avea premiera la Teatrul Metropolis. Ștefan Lupu este un artist care îți vorbește onest și cu înflăcărare și despre iubire, și despre defectele teatrului românesc, și despre răul sau binele pe care îl face teatrul propriei persoane.
Ce repeți acum la Teatrul Metropolis?
Repetăm „Livada de vișini”, un text absolut minunat, îngrozitor de frumos, foarte greu, foarte profund.
De ce spui asta? Ce te atrage la „Livada de vișini”?
Mă atrage Cehov pentru că e o piatră de temelie și o provocare pentru orice actor. Îmi plac provocările și prefer să mă lupt cu un Cehov sau un Shakespeare și să nu iasă neapărat ce-mi doresc eu la început, ci pe parcurs poate să înțeleg, să-mi asum mai mult și să dezvolt în timp. Dar prefer să lucrez pe un asemenea text, decât să joc într-un spectacol de factură mai superficială, să știu că lumea e foarte încântată și că mie mi-a ieșit un rol excepțional, dar fără niciun fel de miză, fără niciun fel de profunzime, fără niciun fel de căutare. Căutare și profesională, și umană; zic umană pentru că în perioada asta a vieții mele sunt într-o anumită situație. Situația mea personală se potrivește cu situațiile pe care „Livada de vișini” ni le oferă prin intermediul lui Trofimov, rolul pe care îl interpretez. Nu am avut nicio revelație în ultima perioadă, dar știu sigur că Cehov, prin textul lui, mi-a dat niște sfaturi de viață pe care le-am înțeles în teorie, deocamdată, și pe care încerc să mi le asum și să le pun în practică.
Ce sfaturi ai descoperit?
Liubov Andreevna îi spune lui Trofimov că trebuie să învețe să iubească. Cred că e valabil și pentru mine în perioada asta. Trebuie să iubesc și cred că toți trebuie să iubim oamenii. Nu trebuie să încercăm să iubim doar pentru că e bine să fii deschis și să ai un suflet generos. Trebuie să înțelegi oamenii exact așa cum sunt, cu problemele lor, cu stările lor, cu atitudinile lor în anumite situații. E foarte simplu să întorci spatele, să urăști, să judeci, să ai păreri. E mult mai greu să-i înțelegi pe cei din jurul tău, pe oamenii din repetiții, pe doamna femeie de serviciu, pe cei care vând bilete la Multiplex ș.a.m.d. Și înțelegerea și deschiderea asta într-un fel înseamnă iubire. Iubire față de ființa umană; sună cam profund, dar așa e.
Liubov Andreevna îi spune lui Trofimov că trebuie să învețe să iubească. Cred că e valabil și pentru mine în perioada asta. Trebuie să iubesc și cred că toți trebuie să iubim oamenii. Nu trebuie să încercăm să iubim doar pentru că e bine să fii deschis și să ai un suflet generos. Trebuie să înțelegi oamenii exact așa cum sunt, cu problemele lor, cu stările lor, cu atitudinile lor în anumite situații. E foarte simplu să întorci spatele, să urăști, să judeci, să ai păreri.
Crezi că asta încearcă Cehov să facă prin teatru? Să înțeleagă oamenii?
Doamna Oana Pellea mi-a dat o carte înainte de Crăciun, scrisorile dintre Gorki și Cehov. Se spune că pentru Trofimov, veșnicul student, Cehov s-a inspirat din ce a însemnat Gorki pentru el, dar și din ce era ca tip de mentalitate, ca revoltă împotriva lucrurilor din vremea respectivă etc. Am fost emoționat și încântat de felul în care își scriau oamenii atunci, de respectul pe care îl aveau unii față de alții. Și din scrisorile respective mi-am dat seama că Cehov avea un nivel de înțelegere al oamenilor extraordinar.
Mai avem timp pentru o astfel de înțelegere când relațiile, iubirea, timpul sunt pe fugă?
Da, totul e pe fugă și aici cred că greșim. Societatea îți impune un ritm, Bucureștiul îți impune un ritm, dat fiind faptul că e un oraș atât de haotic uneori. Dar nu cred că trebuie să ne lăsăm influențați de ritmul pe care îl impune exteriorul, ci cumva să ne găsim un ritm cu care să trăim și să mergem mai departe. Un ritm care să-ți ofere un echilibru emoțional, o liniște interioară… Când înțelegi cum stau lucrurile, probabil nici nu mai ești atât de revoltat, nici nu mai ești atât de disperat să ajungi la castingul x și să te duci la proba y și să le faci pe toate deodată, nici nu mai trebuie să demonstrezi, cel puțin eu am ajuns la concluzia asta: nu mai vreau să demonstrez lucruri. Am avut un scop foarte clar când am ajuns în București pentru că știam că oamenii trebuie să mă vadă, să mă cunoască, să știe despre mine, să mă vând, să fiu pe placul tuturor. E normal într-un fel sau altul, dar acum nu mai vreau să demonstrez nimic nimănui. Am lupte în mine, am căutări, am concluzii, am dorințe, dar e clar că nu țin de a demonstra, cel puțin nu în viața profesională, ci în cea personală.
Totul e pe fugă și aici cred că greșim. Societatea îți impune un ritm, Bucureștiul îți impune un ritm, dat fiind faptul că e un oraș atât de haotic uneori. Dar nu cred că trebuie să ne lăsăm influențați de ritmul pe care îl impune exteriorul, ci cumva să ne găsim un ritm cu care să trăim și să mergem mai departe. Un ritm care să-ți ofere un echilibru emoțional, o liniște interioară…
Ești actor, coregraf, dansator, mai nou și regizor. Prin dans ce încerci să exprimi?
Pornesc mereu de la text și încerc să dau valoare dansului inspirându-mă din sensul poveștii și din conflicte. Dansul trebuie să aibă legătură cu ce se întâmplă în poveste, nu să fie o formă fără fond. Au fost și momente în care am dezvoltat împreună textul, în „(D)efectul Placebo” de exemplu, din cadrul proiectului 9G de la Teatrul Național București.
Pentru tine povestea reprezintă punctul zero în construirea unui spectacol?
Da, întotdeauna pornesc de la lucruri concrete și situații clare. Pentru un actor cel mai important e să știe „de ce”. „De ce-ul” ăsta foarte lung, mult și des. Nu vreau să discut întrebările esențiale din meseria actorului, dar fără ele nu ai bază și nu poți să construiești nimic. Nu poți să faci lucrurile instinctiv, trebuie să te bazezi pe ceva concret. De obicei, lucrez cu actori pe dans și observ imediat când se simt inconfortabil. Pentru că sunt actor, știu că trebuie să le dau o situație, să le dau „de ce-urile” și să discutăm despre gândurile și temele de la care pornim spre a ajunge la dans. Nici măcar nu este o metodă, sunt pur și simplu reperele pe care orice actor sau om de teatru ar trebui să le aibă. Să știe cum să citească un text, să înțeleagă fiecare situație scenică și cum poate să o exprime, în ce cheie sau în ce limbaj, încât publicul să înțeleagă povestea.
În ciuda metodei arhicunoscute, tu mereu încerci să inovezi, să surprinzi…
E foarte greu să vii cu ceva nou. Nu m-am gândit să fiu inovator, dar mă duc la teatru și văd spectacole care din punctul meu de vedere sunt la fel. Și asta mă doare pentru că ar trebui să fim foarte diferiți ca personalități artistice. Nu vreau să fiu rău, dar asta simt. De asta vreau să fac altceva, să răstorn puțin lucrurile, nu din dorința de a fi inovator, ci din dorința de a găsi ceva diferit.
Nu m-am gândit să fiu inovator, dar mă duc la teatru și văd spectacole care din punctul meu de vedere sunt la fel. Și asta mă doare pentru că ar trebui să fim foarte diferiți ca personalități artistice. Nu vreau să fiu rău, dar asta simt. De asta vreau să fac altceva, să răstorn puțin lucrurile, nu din dorința de a fi inovator, ci din dorința de a găsi ceva diferit.
S-a ajuns la o stare de confort sau artiștii noștri au încetat să (se) mai caute?
Sunt câteva probleme destul de mari din punctul meu de vedere. Din păcate, cred că există puțini artiști. Pentru că artistul este altfel. Omul care vine la teatru vede pe scenă artistul și simte în același timp și actorul. Sunt foarte mulți executanți și oameni care așteaptă să li se dea indicații pe scenă, să zică textul frumos, să joace situația bine și să aibă un spectacol bun în seara asta. Dar nu e suficient să fii executant. Actorul nu este un executant, nu este o marionetă. Și, deși cu toții știm și suntem de acord cu asta, ne trezim în postura de marionete în care ți se spune ce să faci, pe când tu ar trebui să-ți dezvolți anumite culori ale personajului, ar trebui să cauți, să propui lucruri, să-ți faci singur rolul.
A doua problemă este această lene care pe mine mă scoate din sărite. Este mult mai simplu să stai pe scaun și să dai text, și dacă textul este bun și prinde la public (vreo comedie sau ceva catchy) atunci e în regulă, e ok. De ce să fac și mișcare, să mă doară spatele, să mă pui să car, să mă pui să fac și să dreg… Dar teatrul înseamnă acțiune. În asta cred. De fiecare dată îmi place să combin lucrurile și nu mă refer la amprenta mea care se leagă de povestea cu teatrul și dansul, vorbesc strict de actorie. Nu pot să stau pe loc și să nu am o acțiune în scenă. Pot să am un monolog interior care mă protejează și mă acoperă, dar trebuie să acționez pentru că în viață asta faci – spargi, bei, scapi. Și așa se dezvoltă lucrurile la repetiții, încercând o haină nouă, o pălărie, un cercel, ceva. Foarte multe spectacole sunt la fel, se stă mult pe scaun și se dă text. Și nu cred că ăsta e teatrul pe care l-am învățat sau mi-l doresc. Poate a fost și o frustrare și așa s-a pornit în mine revolta de a face altceva. Știu că un text bogat permite o mie de posibilități. De la ideea de „altfel” s-a ajuns la „(D)efectul Placebo”, la „Zic Zac”, la „Aglaja”. Și într-adevăr am reușit să facem spectacole puțin diferite, cu niște direcții noi, fresh, inovatoare. Și dacă nu sunt așa, cel puțin sunt plăcute pentru public. Publicul când vine la teatru trebuie să vadă alt univers, nu poți să-i dai ce vede acasă sau la televizor. Doi oameni care vorbesc despre amantă și despre soțul înșelat, care stau la masă și beau o cafea timp de un sfert de oră. Timpul scenic este altul. Într-un sfert de oră trebuie să trăiești două vieți.
Cum ți-ai descrie stilul?
Îmi place zona asta de fuziune dintre teatru și dans, legată de actorul care se mișcă, cu influențe de commedia dell’ arte, clovnerie, combinate cu realismul psihologic. Poate împreună au creat un amalgam care se îndreaptă spre amprenta mea artistică. E clar că trebuie să exploatez această zonă și să merg în adâncimile ei. Pe de altă parte știu că va veni un moment, foarte curând, când voi face ceva complet diferit. Sunt câteva texte pe care vreau să le montez și care nu au legătură nici cu mișcarea, nici cu influențele din commedia dell’ arte sau cu dansul contemporan, ci sunt o poveste de viață cu niște mesaje și relații umane foarte puternice. Nu pot să spun nume, dar sunt câțiva ruși iscusiți. Vreau să fac și Shakespeare, dar nu tragedii, mai degrabă comedii.
Îmi place zona asta de fuziune dintre teatru și dans, legată de actorul care se mișcă, cu influențe de commedia dell’ arte, clovnerie, combinate cu realismul psihologic. Poate împreună au creat un amalgam care se îndreaptă spre amprenta mea artistică. E clar că trebuie să exploatez această zonă și să merg în adâncimile ei. Pe de altă parte știu că va veni un moment, foarte curând, când voi face ceva complet diferit.
Care este cel mai frumos sau rău lucru pe care l-ai descoperit prin teatru despre tine?
Cel mai rău lucru este faptul că teatrul ocupă primul loc. Pentru că eu ar trebui să fiu pe primul loc, nu teatrul. E o temă la care mă gândesc în ultima vreme, care mi-a făcut mult bine, dar și mult rău. Sănătatea mea e pe primul loc, confortul meu, eu – Ștefan, corpul meu, mintea mea, sufletul meu. Asta-i teoria, în practică tot teatrul câștigă. Și de fiecare dată am renunțat la mine și la relațiile mele, la familie, la întâlnirile cu prietenii, la micile plăceri ale vieții de care avem nevoie. Nu mă refer la o băută, ci la nunta unui prieten, la o întâlnire de zece ani de la absolvirea liceului, la un pahar de vin bun la ora 00:36. Mă lupt cu asta, dar deocamdată totul este în dezechilibru. Sunt profund îndrăgostit de teatru, dar e dificil pentru că îți fură tot. Și trebuie să-ți asumi riscul și să știi ce vrei. Însă, în același timp, îți oferă niște momente extraordinare, greu de înlocuit, acelea despre care se spune că „a coborât îngerul”. Ai sentimentul că plutești, că spiritul tău mișună un pic prin scenă, iese din teatru și vine înapoi în două secunde și ești deasupra pământului cu 30 de centimetri. Teatrul este absolut minunat, dar trebuie să renunți la atât de multe lucruri…
Print