Ştefan Pavel: Teatrul adevărat e atunci când spectatorul, pentru o oră, pentru o secundă, uită…

Loredana Goagă, Teatrologie, Anul I

L-am întâlnit, nu demult, într-un bar, pe o scenă mică, improvizată, întunecată, la un concurs de teatru… atunci nu a câştigat… Nu-i nimic, pentru că ceva mai târziu le-a luat premiul pentru cel mai bun actor celor de la Festivalul VedeTeatru din Buzău… Şi a mai câştigat ceva, atenţia şi interesul publicului feminin şi masculin deopotrivă. Ştefan Pavel este un tânăr actor de care, cu siguranţă, vom mai auzi şi pe care, îl puteţi vedea pe scenă în spectacolele din ediţia din acest an a Galei Absolvenţilor UNATC Bucureşti, care va începe în această săptămână.

Ai câştigat premiul pentru cel mai bun actor, în cadrul secţiunii Vedeta de mâine, la Festivalul VedeTeatru din Buzău. Cât de bine e?

Rău sigur nu e… nu ştiu, nu e ca şi cum mi-a schimbat viaţa, gata, am luat premiu la Buzău şi mă retrag din activitate.  E bine pentru  că mi-am dorit să iau premiul ăsta, îl priveam şi îl privesc şi ca o încurajare, ca o speranţă, acum la început de drum. Poate şi ca pe o confirmare. E frumos să ridici un premiu de interpretare pe scena teatrului de la tine de acasă, în faţa părinţilor tăi. Una peste alta, e un mic vis împlinit.

Ai mai câştigat alte premii?

În scurta mea carieră, care nici măcar nu a început, am mai câştigat unul, şi tot cu Emilian, din “Proştii sub clar de lună” . Era mai 2011 şi colegul meu,  Alexandru Nagy mi-a propus să-l joc pe Emilian. Am zis da. Mi-a zis că avem spectacol în câteva zile la Festivalul Naţional de Teatru “Serile Teatrului Studenţesc”, la Casa Studenţilor. Am zis tot da. Cu o seară înainte nu ştiam bine textul. Dar uite ca am avut luciditatea să nu fiu lucid deloc şi să nu mă gândesc prea mult la ce o să se întâmple. Am avut încredere în Alex şi în colegii mei. Am jucat, iar “Proştii sub clar de lună” a fost desemnat cel mai bun spectacol, şi eu, cel mai bun actor. E o amintire atât de frumoasă pentru mine, pentru că atunci a fost prima dată când am jucat pe scenă, în faţa unui public… A fost debutul meu, e un premiu şi n-o să-l uit niciodată.

Dacă vrem să te vedem jucând, unde te găsim?

Păi unde să mă găsiţi… Anul ăsta termin facultatea, din student la teatru devin un mic actoraş, aşa că mă puteţi vedea în Gala Absolvenţilor, la UNATC, cu două spectacole, “Pescăruşul” de Cehov şi “Lilieci de la Pleniţa” de Ana Maria Nistor,  după Marin Sorescu. Şi dacă sunteţi insistenţi, mă găsiţi şi la Orhideea Gardens  5113 ( Calea Plevnei, nr. 145B), cu aceleaşi două spectacole. Iar pentru “Proştii sub clar de lună” şi celelalte spectacole ale Teatrului Independenţilor Profesionişti, verificaţi www.comunitatealuinoe.ro

De obicei există o poveste înainte să înceapă să îţi placă teatrul. Care a fost a ta, cum a început nebunia?

Există una şi la mine. Când am povestit-o comisiei de la admitere, au râs de mine. De fapt, povestea e că eu am stat singur în casă de la vârsta de trei ani. Şi la trei ani, în alea opt ore până când veneau ai mei de la serviciu, în loc să îmi bag degetele în priză şi să sparg chestii, eu mă îndrăgostisem de ochiul verde de la pick-up. Aveam un pick-up negru, rusesc cred, şi ascultam tot felul de discuri, unele cu poveşti, dar în principal mă delectam cu Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Birlic, Beligan şi Giugaru. Şi nu că le ascultam, le învăţam pe de rost şi le spuneam părinţilor când veneau acasă. Le ştiam pe toate, iar când m-a întrebat doamna învăţătoare ce vreau să mă fac când o să fiu mare, ştiu sigur că am zis “Actor!”. Şi cu toate astea, n-am făcut teatru înainte de facultate. Nu ştiu dacă întâmplările astea au avut vreun efect asupra mea. Poate e doar o iluzie. Dar mie îmi place să cred că nu.

Ce „gânduri” ai cu teatrul?

Am gânduri frumoase! Sunt un student la teatru care în câteva săptămâni îşi dă licenţa şi o să devină un mic actoraş. Gândurile mele cu teatrul… să mă lase să îl joc…

Dar ce este teatrul?

Definiţii, habar n-am. Le-au inventat alţii mai deştepţi ca mine. Dar, pentru mine, teatrul adevărat e atunci când omul, spectatorul, pentru o oră, pentru două, pentru o secundă, uită. Uită că trebuie să plătească  întreţinerea, uită că mâine la şase e în picioare şi merge la muncă.

Ce ţi-aduce cea mai mare bucurie, legată de teatru?

Faptul că vin oameni după spectacol şi-mi spun că se bucură că n-au rămas acasă. Şi sunt bucuros că până acum au cam fost „bucuroşi” din ăştia mai mereu.  Să sperăm că o să mai fie şi de acum încolo.

E ceva ce nu-ţi place la teatru?

Nu ştiu. S-ar putea să fie ceva, dar deocamdată nu-mi dau seama.

Spune-ne ceva frumos!

Ceva frumos! Sau ceva şi mai frumos, Doamne-ajută! Şi Doamne-ajută să vă spun ceva frumos şi pe scenă, din ce în ce mai des.

Print

2 Comentarii

  1. Niculae Ionut 04/06/2012
  2. Phoebe 06/06/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.