Şi-am ajuns la început de Centenar. Nu prea avem noi strategie, din ultimele ştiri băgăm de seamă că s-a vorbit mult şi nu s-a pregătit mai nimic concret pentru 1 Decembrie-ul istoric care numai mâine nu-i poimâine. Dar în stil tradiţional, glăsuim întru patriotism şi mândrie naţională şi punem noi de o horă de Guinness Book sau ceva la inspirţia de moment, cât să nu rămânem cu micul strămoşesc în post, şi cam atât. Până când se pun de acord comitetele şi comiţiile la nivel înalt, cele mai doritoare de sărbătorire a evenimentului se arată a fi teatrele. Titlurile care aduc aminte de voievozi şi fapte vitejeşti, de acum 100, 500, 1000 de ani, stau înşirate în liste şi aşteaptă să îşi primească hlamidele şi săbiile pentru a se urca pe scene.
„Viforul” lui Barbu Ştefănescu Delavrancea părea că a avut noroc şi a scăpat de monumentalitate şi patetisme odată montat de Alexandru Dabija. În loc de ditamai hărăbaia de scenă mare, drama istorică are ca spaţiu de desfăşurare sala de la demisol, Atelierul Teatrului Naţional şi e mult mai bine că e aşa. Parcă prea mult s-a abuzat de Apusul de soare şi s-a transformat biata piesă în prilej de omagii şi temenele. Măcar „Viforul” merita o abordare ceva mai vie şi mai puțin pioasă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Din păcate, cam fără măsură. Din bune intenţii şi prea multă joacă de-a istoria s-a ajuns la o caricatură cam groasă în care hazul de nacaz şi arătatul cu degetul la tarele seculare ale neamului nostru (ăla rău şi puturos) a devenit cam prea ostentativ şi căutător de râs icnit şi facil.
Premisele erau încurajatoare. Ştefăniţă Vodă e transformat dintr-un tiran dement într-un tânăr domnitor care vrea să se desprindă tocmai de proastele deprinderi ale bătrânilor servili şi fricoşi, violenţa şi carnalitatea Evului Mediu iau locul pompei pe care ne-o închipuim noi pentru acele timpuri, puţin suspans ca de thriller, puţină intrigă, puţin sânge, puţină nebunie şi ar fi fost îndeajuns pentru a curăţa de păienjeni un text cu mult potenţial. Dar nu a fost suficient. A trebuit încă şi mai mult. Hai să fie şi cu proiecţii. Hai să adaptăm şi textul şi să îi punem pe boierii tineri să mănânce… ce să mănânce? Îngheţată. De ce? Pentru că pot. Şi hai să avem şi un aparat de proiecţie. Să se uite Moghilă şi Mogârdici la filme. Şi să spună şi replici concret, ca să legalizeze prezenţa proiectorului. Ce dacă vorbim de pârcălabi şi suntem îmbrăcaţi în costume puţin stilizate, e drept, dar care plasează clar timpul acţiunii în epocă, ce dacă tocmai îi facem parastasul lui Ştefan cel Mare. Las s-avem pahare colorate de la Ikea că sunt mai ieftine şi trebuie spart câte unul la fiecare final de spectacol. Inserturile de modernism forţat şi abundenţa cantitativă de cioace au sufoact un spectacol care ar fi putut fi mai mult decât o farsă. Kendama cu lingură şi nucă e mai de efect decât proiecţiile fără sens.
În această desfăşurare de forţe în care scopul principal pare a fi haioşenia, există o performanţă actoricească ce ar fi meritat un spectacol mai bun. Marius Manole în rolul lui Ştefăniţă reuşeşte o compoziţie care ne aduce aminte de calităţile sale atrofiate în ani mulţi de supra-solicitare. În acest rol Marius Manole devine cel care este şi merită să fie. Cu un instinct ascuţit, spirit ludic, energie creatoare, consistenţă, forţă şi carismă joacă în contra valului din jurul său şi reuşeşte să iasă la suprafaţă. El este gura de aer proaspăt şi marele câştig al acestei montări. Îl înţelegi, îl acuzi, îţi e milă de el, îţi e frică de el, are atâtea faţete şi ticuri şi detalii şi nuanţe, încât excelează şi se ridică de unul singur deasupra scurtimilor din jur.
Altfel, distribuţia nu are prea multe culmi. O notă generală de corectitudine şi câteva spasme de energie, câteva gânduri coerente şi inspiraţie ludică la liber. Încurajarea acestui fel de a face teatru, în care de dragul unei glumiţe se sacrifică sensul unui spectacol poate fi foarte la îndemâna actorilor. Se pot simţi foarte bine la repetiţii şi pe scenă. Dar nu e neapărată nevoie ca buna lor dispoziţie să însemne şi calitate. Singurii care se iau în serios eficient sunt Alexandra Sălceanu (Doamna Tana) şi Alexandru Voicu (Moghilă) – urmăresc o structură simplă, dar foarte bine conţinută şi dozată a personajelor şi se dezvoltă odată cu acţiunea fără stridenţe şi exagerări. Tot bune intenţii are şi Afrodita Androne (Oana) care nu ştie cum să îşi strunească mijloacele şi joacă o nebunie demonstrativă cu multă ostentaţie, superficial, cu mult efort şi efect artistic minimal. Marius Rizea (Mogârdici) nu trebuie să depună prea mult efort pentru a fi comic, se foloseşte de pârghii ştiute şi nu riscă. Dorin Andone (Arbore) şi Dragoş Ionescu (Carabăţ) se menajează parcă şi nu reuşesc să creeze o contrapondere care să se opună real nici în planul acţiunii, nici scenic, tăvălugului creat de Marius Manole în Ştefăniţă. Raportul de forţe este vizibil inegal tocmai datorită acestui noncombat declarat şi stângaci.
Tot în lista de inserturi şi invenţii care se vor a fi de efect sau cu haz sau de-a dreptul wow, dar fără prea multă justificare şi cu prea puţină consistenţă reală sunt şi îmbogăţirea rolului Unguru şi tranformarea Irmei în bărbat sadea. Mihai Munteniţă (Unguru) apare când şi când pentru a spune explicativ, didactiv, demonstrat şi arătat inclusiv cu mâinile, pe principiul „uite luna, uite carul” câteva fragmente din letopiseţe şi hrisoave. Un soi de făcut cu ochiul complice – uite cum se juca teatru pe vremuri; desuet, nu-i aşa? La fel şi distribuirea lui Ionuţ Toader în Contele Irmski deturnează grosolan sensul şi creează o falsă problemă – Ştefăniţă al lui Dabija e gay. Şi se pară că şi Moghilă îl cam iubea. Ar fi putut fi interesant. Doar că gayii pe scenă în ziua de azi sunt ca lumânările şi pânzele în teatrul anilor ’90 – din abundenţă şi folosiţi cam abuziv până la plictis.
„Viforul” de la Sala Atelier a TNB este un spectacol prea mic pentru un rol atât de mare. Performanţa lui Marius Manole este cu atât mai mare, cu cât spectacolul i se opune. Sau poate pare atât de performant tocmai pentru că în jur stridenţele, glumiţele şi invenţiile distrag atenţia? Dar ar fi, totuşi, păcat ca această întrebare să primească răspuns.
Teatrul Național București, sala Atelier
„Viforul” de Barbu Ștefănescu Delavrancea
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Alexandru Dabija
Video: Alexandru Dabija
Dramaturg: Mașa Dinescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regizor secund: Patricia Katona
Asistent regie: Teodora Petre
Asistent scenografie: Ioana Iliescu
Regia tehnică: Marcel Bălănescu
Distribuția:
Ștefăniță Vodă: Marius Manole
Oana: Ana Ciontea/ Afrodita Androne
Niculina: Afrodita Androne/ Rodica Ionescu
Doamna Tana: Ilona Brezoianu/ Alexandra Sălceanu
Luca Arbore: Dorin Andone
Vornicul Carabăț: Dragoş Ionescu
Mogârdici: Marius Rizea
Moghilă: Alexandru Voicu
Isac: Emilian Mârnea
Calotă: Mihai Calotă
Cătălin: Eduard Adam
Nichita: George Piștereanu
Contele Irmsky (Irma): Ionuț Toader
Unguru: Mihai Munteniţă
Print