Există lucruri care nu pot fi făcute decât tare. Muzica punk nu poate fi cântată în surdină, boxul, spre deosebire de sofisticatele arte marţiale, nu se face decât full-contact, iar rugby-ul nu se joacă în sală. Regizorul Alexandru Dabija a înţeles că un text intitulat „Contra democraţiei” nu poate fi pus în valoare într-o cheie soft, ci trebuie aruncat în faţa spectatorului cu toată violenţa scenică şi verbală de care e nevoie. Să ne înţelegem: nu este vorba de teribilismul acelor creatori ce vor să şocheze prin orice mijloace, pentru a-şi păstra gloria de „revoluţionari” şi a-şi masca astfel lipsa ideilor de profunzime, ci e vorba de o decizie lucidă a regizorului de a accentua semnalele grave ale textului.
„Contra democraţiei” (2010) este ultima parte (în ordine cronologică) a unui triptic „opozant” scris de tânărul dramaturg Esteve Soler (n. 1976, Barcelona), ce mai conţine piesele „Contra progresului” (2008) şi „Contra iubirii” (2009). De fapt, fiecare este alcătuită din câte şapte texte scurte, descrise de autor drept „suprarealiste”, „burleşti” sau „de Grand Guignol”. Umorul lor cinic şi absurd ne dezvăluie descendenţa directă: Eugen Ionescu şi Samuel Beckett, la care se adaugă un prezent inepuizabil ca sursă de inspiraţie. Soler îl disecă fin, cu un bisturiu bine ascuţit, dar cu zâmbetul pe buze. Sângele e inerent.
Poate de aceea trilogia bate recorduri internaţionale de traducere, montare şi număr de premii obţinute (atât pentru texte, cât şi pentru producţii) într-un timp relativ scurt, chiar şi în lumea noastră accelerată. Nici doi ani n-au trecut de la spectacolele-lectură susţinute la UNATC (regizate de şi mai tinerii Bobi Pricop, Catinca Drăgănescu şi Irina Poiană), că piesele lui Soler s-au răspândit şi prin teatrele din România. Startul l-a dat acelaşi neobosit şi, la rândul său, deţinător al unui record (încă neomologat) de prolificitate artistică de calitate – Alexandru Dabija, cel care a pus în scenă „Contra democraţiei” la Secţia germană a Naţionalului sibian (2012). Tot aici găsim şi „Contra progresului”, regizată de Reinhold Tritscher, text ce se mai joacă şi la Teatrul Bulandra din Bucureşti, în regia lui Bobi Pricop. În fine, „Contra iubirii” a ajuns la Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, în exegeza lui Radu-Alexandru Nica. Dabija, însă, nu s-a mulţumit cu succesul de la Sibiu, ci, aflat într-o dispoziţie sângeroasă, preia gradul de violenţă din ultimul tablou al montării germane şi îl transpune la Teatrul Odeon din Bucureşti. (Oraş în care, după cum se ştie, cotidianul frust este un amestec de film horror şi teatru al absurdului.)
Pornind de la definiţia comicului, văzut ca neconcordanţă între formă şi conţinut, aparenţă şi esenţă, umorul lui Esteve Soler pare unul macabru. Suprapunerea mecanică a unor acţiuni peste situaţiile evident schimbate generează un rizibil adesea înfricoşător. Exemple: grija parentală continuă şi dacă progenitura îi devorează pe cei ce i-au dat viaţă. Violenţa fizică e interzisă doar pentru a se permite transpunerea ei în relaţiile profesionale şi sociale, unde este considerată utilă şi benefică. Un satrap – capabil să distrugă un întreg oraş cu locuitori cu tot – nu îşi poate asuma eşecul sentimental, devenind vulnerabil şi ridicol în faţa fostei iubite şi rezolvând totul prin recurgerea la prostituţie. Iar deasupra tuturor: egoismul, cheie de boltă a societăţii civilizate. Confortul personal determină dezinteresul faţă ceea ce ar putea urma după cifra 6 (genială ideea dramaturgului de a-şi denumi unul dintre personaje… Eugenio, umil omagiu adus călăuzei sale într-ale absurdului), iar optimizarea eficientă a vieţii personale se poate realiza omorându-ţi propria odraslă. Într-o lume în care preşedintele Statelor Unite îşi face selfie la Olimpiadă, e perfect normal şi justificat să faci la rându-ţi poză cu fiul proaspăt ucis. Democratizarea culturii şi a tehnologiei nu ne-a făcut mai buni, ci mai inconştienţi – lucru de mult prorocit. Cele şase tablouri ale piesei (Dabija a renunţat la unul din cele şapte originale) sunt picturi de mici dimensiuni, dar de mare profunzime, ale inconştienţei societăţii occidentale actuale. Între ele se strecoară şi o curajoasă descriere a inadaptării – ascunsă sub preş, de teama recunoaşterii conflictului cultural ireconciliabil dintre lumea creştină şi cea musulmană.
Acţiunea se petrece în modulabila Sală Studio a Teatrului Odeon, al cărei spaţiu este configurat cu simplitate stilistică de artistul-scenograf Helmut Stürmer şi întregit de proiecţiile video imaginate de Cinty Ionescu. Susţinuţi de firescul cuvintelor traduse în română (Luminiţa Voina-Răuţ) şi de cel al costumelor (Corina Grămoşteanu), actorii au libertatea de-a se concentra şi dedica mecanismelor comic-regizorale. O fac cu voluptate şi, deşi intuiţia îmi spune că repetiţiile cu Alexandru Dabija au avut nenumărate momente savuroase ce n-au cum se regăsi în spectacol, rezultatul expus publicului rămâne unul hard.
Da, am văzut spectatori părăsind sala. Erau fie suflete sensibile, fie consumatori de teatru recreativ (câteva glumiţe, câteva prostioare, nişte actori celebri – „să-i vedem pe viu, nu numai în seriale”), spectatori care s-au speriat. Din care se trage concluzia că s-a atins acel catharsis despre care scria cândva Aristotel, că frica şi, poate, mila s-au activat, spiritele s-au purificat, iar regizorul a câştigat. Cu ajutorul dramaturgului, fireşte, care demonstrează cum ne-a încătuşat libertatea asta totală – pe care (ni se pare că) o avem – în nişte constrângeri mai aspre decât cele ale bigotismului sau ale ideologiilor politice. Şi cu încă un ajutor regizoral deloc de neglijat: muzica. O trupă americană de indie-rock experimental – Cloud Cult – se aude tare-tare’n’difuzoare în momentele dintre tablouri.
Prin spectacolul de la Odeon, Alexandru Dabija ne pune la urechi un stetoscop din care bubuie inima bolnavă a acestui secol, în speranţa că ne vom uita în oglindă şi vom vedea falsităţile, meschinăriile şi absurdităţile pe care ne clădim ceea ce se cheamă viaţă modernă. Castigat ridendo mores spunea, în clasicism, poetul. Acum, în post-post-post… şi aşa-zisă democraţie, poate nu mai e timp să corectăm moravurile, dar măcar să râdem de ele.
Teatrul Odeon, Sala Studio
Contra democrației de Esteve Soler
Regia: Alexandru Dabija
Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ
Decor: Helmut Stürmer
Costume: Corina Grămoşteanu
Video: Cinty Ionescu
Coloana sonoră: Cloud Cult – albumul Love (2013)
Distribuția: Oana Ștefănescu, Mugur Arvunescu, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu, Richard Bovnoczki, Alina Berzunțeanu, Coca Zibilianu, Dan Năstase
Foto Mihaela Marin