Teatrul Odeon a încheiat stagiunea săptămână trecută cu un spectacol care ar fi păcat să dispară din repertoriu în stagiunea următoare. E vorba despre o partitură complicată, prea puțin abordată în teatru, şi pentru că e greu de încadrat într-o categorie anume. Dar Odeonul, care, în ultimii ani, e probabil teatrul bucureștean care încearcă cel mai mult să experimenteze, a ales să cheme publicul într-o seară de vară să vadă și să asculte „Povestea soldatului”, prezentându-l ca pe un spectacol lectură. Dar, cu siguranță, a fost mai mult de-atât…
Scrisă de Charles Ferdinand Ramuz, pe muzica lui Igor Stravinski, povestea are la bază un basm rusesc, în care se regăsește celebra temă a pactului faustian – omul față în față cu diavolul. Mai mult, lucrarea prezentată la Odeon este o frumoasă punere în acord a diverselor forme de artă, să-i spunem un fel de „instalație” avant la lettre. Muzică live, teatru, dans și un tip de spectacol care nu seamănă cu nimic. O lucrare teatrală scrisă pentru „a fi citită, cântată și dansată”… așa cum e descrisă ea la origini. În care ar trebui să fie trei actori, un dansator și muzicieni, care să interpreteze muzica live.
În varianta de la Teatrul Odeon, au existat doar muzicienii, dirijați de Tiberiu Soare, și un narator, în persoana actriței Dorina Lazăr, care a interpretat în fapt toate rolurile. O poveste de tip sapiențial, în care se întâlnesc un soldat cu o vioară veche și diavolul, care încearcă să-i cumpere sufletul – în situația dată, „vioara” –, în schimbul unei cărți ce-i dă toată știința de a deveni bogat.
În 1918, când a avut premiera la Lausanne, valoarea premonitorie a lucrării nu putea fi cu adevărat anticipată, deși fundalul Primul Război Mondial era acolo, extrem de puternic. Traseul aproape inițiatic pe care-l parcurge soldatul de la momentul când își dă vioara și capătă în schimb cartea, trecând prin pierderea tuturor lucrurilor importante din viață, până la sfârșit, când va sfâșia cartea în bucăți și va scăpa și de bani, este, desigur, previzibil pentru acest gen de poveste. Dar combinația cu muzica și sensurile extrem de nuanțate care conduc spre final și care au implicații atât de adânci în lumea în care trăim acum fac din spectacolul de la Odeon o pată frumoasă de culoare în peisajul adesea monoton și lipsit de încercări reale al teatrului nostru.
Desigur, publicul e mai puțin obișnuit cu acest gen de experiență, dar cine a fost în sală a descoperit plăcerea pură de a trăi o mică revelație la pachet cu plăcerea de a asculta muzica. Un fel de comentariu muzical – comentariu prin sunet al poveștii cu o mie de sensuri, deloc teatrală în sensul în care folosim de obicei termenul –, muzica lui Stravinski ar fi putut avea sens chiar dincolo de text… aceleași sensuri. Și departe de a fi resimțit lipsa unei interpretări actoricești clasice, varianta de spectactacol de la Odeon, cu Dorina Lazăr în triplu rol, a fost foarte convingătoare. Intrările și ieșirile din ritm, așteptările, rostirea albă a cuvântului, alternând cu interpretarea lui pe muzică sau dincolo de ea, toate au creat o formă interesantă de imagine. În care distanța(rea) și implicarea funcționează cu totul neașteptat.
Mesajul final – nu trebuie să încerci să fii în același timp și ceea ce ai fost și ceea ce ești – dimpreună cu ideea că banii/ sistemul financiar (această tară a „viitorului”, care, pentru noi, este de mult prezent), ale cărui secrete le dezvăluie cartea, este o formă de îndemn la asumarea unei alegeri… Fericirea nu are formă de plural. Două fericiri înseamnă, de fapt, niciuna. Iată un mic rezumat al nefericirii lumii noastre: goana după fericiri. Un posibil neconștientizat pact cu diavolul…
Print