De câteva zile face valuri mai ales pe Facebook – pentru ziarele care ne-au mai rămas nu e o știre demnă de câteva rânduri – vestea că UNATC organizează un protest de stradă spre a demara o campanie de recuperare a Studioului Casandra, pierdut cu ani în urmă, iremediabil în 2007. Brusc toată lumea și-a adus aminte de această pierdere și sare frumușel cu like-ul și share-ul ca să-și arate indignarea și sprijinul, că oricum nu costă nimic. Până acum însă, liniște în jurul subiectului. Adică acceptarea unei stări de fapt.
Povestea retrocedării, începută prin 2002, după spusese fostului rector UNATC Florin Zamfirescu, nu e atât lungă, cât încâlcită din cauza unor prevederi legislative. Materialele documentate pe această temă, la care să aibă acces oricine e interesat, sunt inexistente. Cert e că Studioul Casandra nu mai există, adică nu mai funcționează așa cum a funcționat 50 de ani, din 2007. Aflat într-un centru istoric ce descoperă abia acum mirajul vieții de noapte și de dragul ei sacrifică orice, edificiul, acum proprietatea unei persoane particulare care dorește să obțină un profit financiar de pe urma lui, depinde de o semnătură.
Lucrurile ar fi stat însă cu totul altfel dacă Ministerul Culturii s-ar fi implicat în această poveste din care toată lumea pare să aibă numai de pierdut, și totuși nu găsește o soluție. Proprietarul actual e obligat prin lege să-i păstreze destinația, iar UNATC nu poate folosi un imobil care nu-i mai aparține și care în ultimii ani, în acest context nefericit, s-a degradat iremediabil. Dacă Ministerul Culturii s-ar fi implicat, dacă ar fi considerat că Studioul Casandra este o valoare de patrimoniu care trebuie achiziționată, soarta studioului de pe Strada Franceză ar fi fost mai bună. Sau cel puțină fi avut o șansă să fie mai aproape de normalitate.
Dar Ministerul Culturii are alte preocupări. Nu știm care, cum nu știm nici de ce nu există un ministru al Culturii de câteva luni și cum se face că e voie să nu existe. Recompensă pentru policienii care trebuie răsplătiți (însă mai „subțire“ decât sunt recompensați politicienii care primesc Finanțele, Economia, Sănătatea etc.), Ministerul Culturii supraviețuiește mai departe într-un anonimat deprimant și se pare că, pentru el, 50 de ani și 50 de promoții de artiști nu înseamnă nimic.
Că pierderea Studioului Casandra e o pierdere pentru cultura română nu pare să-i intereseze decât pe cei al căror destin e legat de UNATC, adică pe oamenii de teatru. În rest, într-o inconștiență deloc surprinzătoare, o liniște nesănătoasă planează în jurul subiectului, unul dintre atâtea altele ucise mai repede cu ajutorul resemnării.
Protestul mut programat pentru luni, 10 noiembrie, a fost amânat ca măsură de precauție. Partea bună este însă că, la atâția ani de la închiderea studioului, UNATC demarează o campanie, că a depus o plângere penală în care semnalează degradarea avansată a imobilului, și dorește să-și facă obiectivul cât mai vizibil. Mobilizarea e posibilă și poate că ea va duce cel puțin la niște tratative. Soluții există. Și ministrul Culturii ar trebui să aibă un cuvânt de spus. Numai că România nu are ministru al Culturii. Spectacolul trebuie să continue, așadar.