Sub Tâmpa, între Afrodita şi David

Odată cu toamna, s-a încheiat şi cea de-a XXVI-a ediţie a Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, unul dintre punctele de forţă ale anului festivalier românesc şi, desigur, eveniment esenţial al genului pentru publicul local. Din păcate, vagul situaţiei manageriale (regizorul Claudiu Goga, directorul companiei, şi-a înaintat demisia, pluteşte în aer o evidentă tensiune generată de neînţelegerile dintre teatru şi primărie, ordonatorul său principal de credite) grevează inevitabil asupra unui eveniment şi a unui teatru care, în ultimii ani, a dovedit un program susţinut, şi strategic, şi axiologic. Nu ar fi, din păcate, prima oară când factorul administrativ/politic se amestecă exact în chestiunile din care nu pricepe o iotă. Şi nici atunci când o administraţie românească locală ori centrală consideră că oamenii săi de încredere sunt buni în indiferent ce domeniu, cam ca activiştii partidului comunist, de dinainte de 1989. Cazul chimistei Cecilia Doiciu, bună şi la relaţii externe, şi la integrare europeană, şi la filarmonică ori operă (pesemne şi la polimeri, ca să rămânem în tonul anterevoluţionar), a ocupat câteva luni şi nervii şi timpul lumii culturale braşovene. Nu e vorbă, nici legislaţia în domeniu nu e mai brează, mai mult dăunând decât susţinând bunul mers în instituţiile culturale. Un grup restrâns şi cel puţin aflător în treabă, dacă nu cumva chiar stâlp al mediocrităţii, stabileşte de ani buni regulile, Ministerul Culturii (care, în opinia mea, ar trebui desfiinţat) e de o teribilă pasivitate şi, pe de altă parte, nici asociaţiile de breaslă nu dovedesc cine ştie ce dinamică autoprotectivă.

Chiar și așa, echipa condusă de Claudiu Goga, Mariana Hudișteanu, Oana Borș și Angelica Moldovan a dus la bun sfârșit un festival în care, lângă titluri în general de prim rang ale scenelor din București, Iași, Ploiești și Cluj, s-au aşezat fără complexe cele trei producţii ale Teatrului „Sică Alexandrescu”. Pe spectatori i-a întâmpinat însă, în primul rând, înaintea programului festivalului, afişul acestuia, nu neapărat inspirat, cât cu certitudine grăitor, cu ai săi David şi Afrodita cu sexele ascunse, dar cu telefoanele inteligente la vedere. Nu ştiu dacă asta vrea să spună că informaţia surclasează satisfacţia, dar între şiretul prăştier şi zeiţa transelor hormonale, între putere şi orice poziţie, ca mai demult între Eros şi Thanatos, ne-au plimbat cele zece spectacole propuse de festivalul braşovean.

Imagine din spectacolul „Variațiuni pe modelul lui Kraepelin”

Din pachetul bucureştean („La Pulce”, regia Horaţiu Mălăele, Teatrul de Comedie, „Family Affairs”, Teatrul Odeon, regia Radu Afrim, „Portugalia”, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Nottara), totuşi cred că putea lipsi „Top Dogs” de la Teatrul Mic, în regia lui Theodor Cristian Popescu, mai degrabă o interminabilă şi statică predică psihologizant-socializantă (acum câţiva ani acelaşi text îl montase şi Theo Herghelegiu la Teatrul Arca/La Scena, dar ce imensă diferenţă!…). Naţionalul clujean a încheiat savuros festivalul cu „Apolodorul” Adei Milea, pentru ca ieşenii să mizeze pe al treilea discurs despre Alzheimer pe care l-am văzut în această toamnă, „Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin”, după Davide Carnevali, în regia lui Alexandru Dabija (primele două fiind „Vertij”, al lui Mihai Măniuţiu, montat la Teatrul „Aureliu Manea” din Turda, şi „Omul care mânca lumea”, regia A. Mâzgăreanu, Teatrul de Artă, Bucureşti). Tema teribilă, interesând, cum se vede, toate categoriile de vârstă şi de experienţă regizorală, este sofisticat abordată la Iaşi, cu sprijinul fundamental şi ingenios al scenografiei lui Dragoş Buhagiar şi al video-designului lui Andrei Cozlac. Desigur, în spaţiul de joc marele maestru este Călin Chirilă (Tatăl), susţinut convingător, chiar dacă inegal pe alocuri de Doru Aftanasiu (Fiul) şi Ionuţ Cornilă (Doctorul). În perimetrul vetust (cum altfel?) al apartamentului Tatălui, scenograful a găsit soluţia unui spaţiu al fantasticului, al urmăririi medicale, al părelnicului, dar şi, uneori, al recunoaşterii personale prin utilizarea uriaşei oglinzi de fundal (dar extrem de aproape de publicul care stă pe una dintre laturile mari ale spaţiului dreptunghiular şi prevăzut cu de toate: dormitor, living, bucătărie). Din când în când, într-o combinaţie bizară între şugubăţ şi ameninţător, ba este observată lipsa unui tablou, ba se aude din ţevărie un clinchet suspect. Apartamentul bătrânului, câmp de luptă, de tandreţe, de spaime, e un haloimăs la fel ca lumea prin care cu toţii ne învârtim şi în care nu sunt de căutat sensuri, ci imagini, vorba Doctorului. Iar imaginile propuse de spectacolul lui Dabija sunt realmente memorabile (și ca exercițiu de memorie sub spectrul respectivei maladii), aducând într-o poveste de un ceas şi jumătate regulile educaţiei răbdării şi ale unui interminabil „nil admirari”, chiar şi atunci când fantasma uriaşă pătrunde în scenă pentru a fi demontată (Iepurele lui Radu Homniceanu).

La Braşov, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti a ieşit în scenă cu un moment de respiro umoristic, „Central Park West” după Woody Allen, în regia lui Liviu Lucaci, sprijinit, în fundal (scenografia Rodica Ştirbu), de un uriaş perete alb de care să poată da cu capul traumele mici, dar agitate, ale celor cinci actanţi ce învârt între ei burgheze rocade amoroase.

Imagine din spectacolul „Dansând în noapte”

Tripticul spectacular propus de gazde a fost şi la această ediţie de un interes special, mizând pe textele lui Patrick Ellsworth („Dansând în noapte”, regia Vlad Massaci), George F. Walker („Copilul problemă”, regia Adrian Iclenzan) şi John Osborne (Priveşte înapoi cu mânie”, regia Vladimir Anton). Nu aş spune că mă dau în vânt după texte de genul celui dintâi, un soi de telenovelă pentru receptori cu ştaif & pretenţii, însă construcţia e una amplă, mizând pe forţa unei foarte bune actriţe, Mădălina Ciotea, şi pe scenografia în tonuri de gri a lui Andu Dumitrescu. Din păcate, regizorul, cred, ar fi trebuit să cureţe mai curajos textul de pasta patetică, eficientă întru augmentarea producţiei de batiste (Kleenex ori tradiţionale), nu neapărat şi în a sensurilor mai subtile scenic. Din contră, cele două bijuterii de la Sala Studio, chiar ţinând de genul miniatural, s-au dovedit a lăsa mai mult loc şi pentru evoluţia semantică, şi pentru cea a actorilor care au atins excelente momente de virtuozitate. Pentru ambele spectacole, scenografii (Bogdan Spătaru pentru „Copilul problemă” şi Rodica Ştirbu pentru „Priveşte înapoi cu mânie”) au imaginat cu inteligenţă încăperile: în primul caz, una aproape de concentraţionar, în al doilea o mansardă tandră pentru gratuitele, dar superbele războaie ale rebelilor fără cauză. Şi, de reţinut neapărat în ambele, partiturile memorabile ale unei actriţe la vârsta debutului: Ada Galeş.

Imagine din spectacolul „Copilul problemă”

În „Copilul problemă”, personajul acesteia, Denise, o duce într-un soi de transă ce derulează varii ipostaze ale încăpăţânării, dependentă de droguri, dar şi de copilul luat (Pe bună dreptate? Desigur şi totuşi: aceasta e/rămâne întrebarea!), în camera de hotel în care viaţa alături de RJ (Claudiu Mihail) se dă cu capul de pereţi între refugiu şi aşteptare. De pereţii inscripţionaţi de toţi cei asemenea lor, trecuţi pe acolo ca printr-un confesional: „În acest pat mi-am pierdut virginitatea”, „Pussyes in the air”, „Dick fly everywhere”. Interesantă, bizară chiar, e reuşita construcţie tipologică, cu un RJ profund dedicat civic în conflictul perpetuu cu (i)morala media, o asistentă socială, Hellen (Gabriela Butuc) şi un îngrijitor, Phillie (Marius Cordoş) asigurând contrapunctul necesar, prima, office cât încape, resurecţionând comic, celălalt, alcoolizat neîncetat, fiind un soi de model al solidarităţii, fie ea şi şuie. Tot el se va dovedi şi rezoneurul grupului, constatând că „Denise doar încearcă să supravieţuiască” într-o lume în care „totul e greşit”. Ca şi cum liniile strâmbe ale realităţii se îndreaptă în efigie doar dacă sunt văzute de o minte plutind în vag. Un fel de „minus cu minus dă plus”, de la ora de mate. E şi aceasta o morală posibilă a unei fabule de când lumea.

Imagine din spectacolul „Privește înapoi cu mânie”

Montarea clasicului, de acum, text al lui Osborne în viziunea lui Vladimir Anton este, poate, cea mai deosebită pe care am văzut-o până acum: o tandreţe încărcată de un ludic blând şi dinamic, într-o realitate suportabilă, miraculoasă chiar, fie ea şi covârşită de încrâncenata lipsă de variabilitate a opţiunilor: „Asta-i tot ce există: camera asta şi ploaia” – care, evident, cade nu doar „de trei ori pe săptămână” -, cum constată Jimmy (Bogdan Nechifor). O viaţă la mansardă (care e, totuşi, deasupra lumii/ruptă de lume/cireaşa de pe tortul lumii – nu cumva etimologia cuvintelor „tort” şi „tortură” e una și aceeaşi?), încăpere sprijinită de patru stâlpi nu ai înţelepciunii – deşi, cine mai ştie?… –, ci ai lighenelor pentru ploaia care trece prin acoperiş, vase potrivite ca nişte capiteluri cu ajutorul unui număr de cărţi, la fel cum potriviţi în realitate de propria lor memorie culturală sunt toţi cei patru actanţi ai noii generaţii rebele doar aparent fără cauză (suntem la vremea lui James Dean şi a primului grup al lui John Lennon, puţin înainte de întâlnirea acestuia cu Paul McCartney), căci Alison (Ada Galeş) îi explică plauzibil starea de lucruri tatălui ei, colonelul Redfern (Mihai Bica): „Pe tine te doare că toate s-au schimbat, pe Jimmy îl doare că toate au rămas la fel.” Desigur, paradoxul funcţionează şi în cazul amiciţiei/eroticii, joc care îi cuprinde şi pe veşnicul vecin bun la toate Cliff (Vlad Pavel) şi pe suveran detaşata (deşi gata să se aprindă, fie şi pentru o toană) Helena (Maria Gârbovan). Într-o lume a animăluţelor de pluş, în care experienţa veveriţei Alison şi a ursului Jimmy pare a fi, dacă nu preluată, măcar invidiată şi mimată de ceilalţi. Viaţa ca bizară coregrafie în lada cu jucării unde până şi plictisul are un haz tragic (păi, nu despre paradox vorbeam?). Este entuziasmant rafinamentul actorilor care simt perfect că orice exagerare ce ar putea înclina balanţa fie spre lacrimi de râs, fie de plâns, ar strica exact sensul şi starea generate de opţiunea regizorală. Un act teatral pur şi simplu frumos, care vindecă şi de maladiva tentaţie de a vedea totul în negru, dar şi de o prea simplă şi la îndemână băşcălie.