Poate cel mai longeviv subiect tabu în toată istoria teatrului, de pe orice continent, este problema subiectivității. Precum și motivul pentru care în zona artistică apar grupuri și tabere nejustificate, nefondate și nesănătoase. Cum poți să te raportezi obiectiv la un spectacol de teatru? Cât de pertinentă poate fi opinia ta, în condițiile în care ține de gust și de cunoștințele pe care le ai? Cât de sincer poți fi cu un prieten sau coleg de breaslă? Cât de deschiși suntem, de fapt, în a primi aprecierile și criticile celorlalți? Ce cantitate de subiectivism există în fiecare dintre noi, fie că suntem pe scenă, în spatele ei sau în sală? Cum învățăm să acceptăm faptul că avem nevoie de subiectivitate și că nu e un impediment, ci un firesc? Sunt toate întrebări pentru care răspunsurile variază sau nici nu au apărut încă.
Editorialul de față nu își propune să facă o pledoarie a celor care scriu despre teatru, ci să argumenteze de ce suntem cu toții subiectivi și cum nu e un lucru de care să ne putem lipsi. Însă, indubitabil, cei mai afectați de această dezbatere neîncetată și pătimașă sunt criticii de teatru – categoria al cărei rol rămâne (încă) o nebuloasă a secolului XXI. Cine suntem noi? Pentru cine scriem? De ce și cum scriem? De ce să ne citească cineva părerile? Păi, așa cum artiștii fac teatru pentru public, tot pentru public scriem și noi în primul rând. Pentru că efemeritatea spectacolului nu poate fi prinsă decât în fotografii și înregistrări video… sau pe hârtie, în cuvinte. Așadar, grosso modo, dacă treaba criticului dispare, se poate pierde și urma unui spectacol care ar merita menționat peste ani. Valentin Silvestru explica faptul că, în România, multă vreme nu a existat o asemenea persoană, denumită astăzi critic teatral profesionist, dar mari scriitori ca Delavrancea, Rebreanu, Camil Petrescu, Caragiale au făcut și critică dramatică, iar textele lor ne sunt astăzi mărturie pentru imaginea teatrului de secol XIX-XX. Raportându-mă doar la spațiul artistic românesc, a existat dintotdeauna o apetență a oamenilor de cultură pentru analiza spectacolului de teatru. Fie că unii și-au exprimat opiniile în scris, fie că se desfășurau sub forma unor discuții în cafenelele celebre ale Bucureștilor de altădată, teatrul și problemele lui au fost mereu în centrul atenției. Din perspective pur subiective, dar fundamentate pe argumente valabile, dobândite prin experiență practică și teoretică.
Revenind în actualitate, statutul celui care scrie despre teatru s-a degradat considerabil pe parcursul ultimelor decenii. Profesionistul și-a pierdut credibilitatea și utilitatea, amatorii s-au înmulțit și nici măcar pentru ei nu e loc sub soare că (deh!) ei doar își exprimă punctul de vedere… în cea mai pură și subiectivă formă. Una peste alta, ce atâta dat cu părerea? Numai că și comentariul la o bere cu echipa X se cheamă tot un fel de critică. Așa că, ne place să recunoaștem sau nu, cu toții suntem mai mult sau mai puțin critici. Diferența fiind că unii dintre noi au curajul să și-o asume cu orice preț. Căci totul are un preț pe lumea asta… mai ales în bula artistică. Și prețul se plătește în prietenii, comentarii răutăcioase și accesul într-un grup sau în altul. Deci, ce scriem, despre ce și pentru cine? Limitele sunt destul de clar stabilite: nu-i superi pe el, pe ea, pe ei. Dacă ți-a plăcut un spectacol și tot ce ai de spus are notă pozitivă, stai fără grijă și exprimă-te cu încredere. Dar dacă ai avea câteva obiecții de adăugat pe marginea lui? Dozarea sincerității într-un articol depinde în mod direct proporțional de legăturile pe care le ai în lumea teatrului. Cum învățăm să fim sinceri cu cei apropiați și să rămânem fideli propriilor noastre judecăți? Răspunsul nu îl primești nici măcar în școală. Adevărul e că nu te învață nimeni. Și că depinde numai de tine. Integritatea se găsește rar și se păstrează greu. Iar a găsi echilibrul între ceea ce crezi cu adevărat și argumentele pertinente pentru a-ți justifica părerea, ori îți va aduce respectul celorlalți, ori te va lăsa în umbră.
Cu toții știm să primim laude, dar criticile ne crispează chiar dacă au un sâmbure de adevăr. Dacă noi, cei de partea cealaltă a scenei, avem datoria de a ne tempera subiectivitatea și de a avea niște repere culturale în aprecierea unui spectacol, cei care-l creează cum știu să le primească? Oare mai știm că nu facem teatru pentru propriul ego și gașca apropiată, ci pentru spectatori? Dacă da, atunci ar trebui să ajungem cu toții la un compromis: să lăsăm fiecare în parte câte puțin din subiectivitate acasă și să încercăm să funcționăm după niște valori comune și să descoperim cum să fim direcți și deschiși unii față de ceilalți. Din mai multe minți funcționale și cooperante s-ar putea naște un spectacol fenomenal, față de care să se facă aprecieri la superlativ. În caz contrar, se va găsi cineva să arunce cu noroi. Tot din subiectivism…
Din orice postură ne-am raporta la teatru, fie că îl facem, fie că îl vedem și discutăm, punem o cantitate considerabilă de subiectivitate. Arta în sine se naște din instinct, din noi, din ceva viu, din ceva care se modelează și se schimbă. Trecem totul prin filtrul judecății individuale și îl percepem în funcție de datele personale. Modalitatea prin care reușim să îmbinăm pornirile noastre subiective cu o rațiune și o logică a produsului artistic e, de fapt, cheia. Dincolo de a fi pentru toată lumea și pentru fiecare în parte, teatrul are un limbaj comun, iar noi pe acela trebuie să-l descifrăm și să-l înțelegem după propriile criterii.
Cert e că într-o societate în care producem inclusiv artă pe bandă rulantă, cantitativ și nu calitativ, e demn de menționat, analizat sau criticat doar un spectacol cu adevărat bun, care are ceva de spus nu doar spectatorului avizat, ci oricui. Restul producțiilor… ar trebui să fie tăcere, dar cine-l mai ascultă și pe Shakespeare? Teatre să avem și bani să tot producem, că oricum vorbim degeaba, subiectiv sau obiectiv, pe bune sau la cacealma, în publicații profesioniste sau pe bloguri, deschis sau în privat. A, da, și postările de pe Facebook tot subiective sunt și ele. Atât.
Print