Preț de vreo 75 de minute, atât cât durează spectacolul Republica Melania de la Teatrul Odeon din București am retrăit, grație textului sensibil al Irinei Nichit, regiei inspirate și mai totdeauna discrete a lui Gelu Colceag, scenografiei superbe a lui Adrian Damian și interpretării admirabile a Rodicăi Mandache o seamă de momente din copilărie.
Acelea când, cu o frecvență bine controlată – o dată la doi ani –, după o luptă susținută cu birocrația – așteptarea așa-ziselor „chemări” care puteau fi ele trimise, nu era sigur că vor și ajunge, completarea unor formulare interminabile – după umilința de a face rost de ruble, părinții mei și cu mine dobândeam dreptul de a merge nu, nu în Franța, nu în SUA, ci în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Acolo unde continua să trăiască, după ce a avut parte de vreo câțiva ani de deportare în Siberia, o parte din familia mamei. Cealaltă parte fusese deportată în Bărăgan. Nu de alta, dar regimul comunist avea, după cum bine se știe, drept regulă de bază etica și echitatea socialistă.
Ascultând cu mare atenție povestea fragmentată a vieții nu tocmai fericite a octogenarei Melania care a rămas de opt ani singură acolo, în râpa Baxanilor, unde nu o mai caută nimeni, unde așteaptă mereu, dar cam fără succes oaspeți, acum chiar o echipă de televiziune care trebuie să o filmeze dându-le sfaturi tinerilor și aceasta fiindcă numeroasa ei familie, în frunte cu fiica Aglaia, a fost obligată să plece să își caute de muncă în Grecia, mi-au revenit în minte cuvinte. Precum sumcă, un alt sens dat verbului a dovedi, păhărelul de jin care se impune, atunci când cuiva „îi e sete de apă”, călătoriile cu microbusele sau avtobusele ponosite care făceau curse Bălți-Lozovsk (așa rebotezaseră „rușii” Sângereiul de odinioară) și multe alte lucruri pe care le credeam de mult uitate.
Mi le-a reamintit Melania cea care preface cocostârci, care trăiește prin cuvinte, înconjurată de fotografia decedatului ei soț, Timofte, de un aparat de radio după a cărui muzică i se întâmplă să mai danseze, deoarece „nu se pune problema” să își încheie socotelile cu viața, de cărți și caiete în care ține registrul viilor și al morților. Iar aici spectacolul ne oferă o secvență antologică. Melania, octogenara care trăiește cu casa neîncălzită, fiindcă nu a făcut rost de lemne și nu acceptă să fie înjosită de Petrică Morneală, așa cum nu i-a îngăduit odinioară nici „tovarășului Katz” și cu care s-a luat cu mare curaj la trântă. Nu de alta, dar ce puteau să-i facă mai mult decât să o trimită să muncească la sfeclă sau la cânepă. Ceea ce oricum a făcut o viață întreagă. Că doar atâta putea să facă cu cele trei clase urmate, clase a căror poveste este, la urma urmei, povestea Basarabiei. Un loc în care ba vin, ba pleacă „românii”, ba vin, ba pleacă „rușii”.
Însă, așa cum ne arată nuanțata, calda, omeneasca, inteligenta, pe alocuri chiar șugubeața interpretare a Rodicăi Mandache doar Republica Melania a știut să își păstreze nealterată independența. Adică demnitatea.
Spectacolul acesta, mai degrabă pentru suflet, este o superbă miniatură teatrală. Păcat că regizorul comite eroarea de a-i rupe, către final, stilul aducându-l pe scenă pe un enigmatic Vasile, interpretat de Emanuel Varga. Care nu are nicio vină pentru asta. Numai că astfel s-a rupt vraja. Consecința? În plan, personal, firește. Din copilul de odinioară am redevenit brusc critic. Păcat.
Teatrul Odeon din București
REPUBLICA MELANIA de Irina Nechit
Regia: Gelu Colceag
Scenografia: Adrian Damian
Asistent regie: Alexandru Bogdan
Light design: Cristian Niculescu
Video: Luca Achim
Cu: Rodica Mandache și Emanuel Varga;
Data reprezentației: 25 ianuarie 2019