Sunt violent, deci exist!

yorick_352x256Ipoteza de la care pornesc este accea că echivalentul contemporan al tragediei antice este violenţa; la catharsisul începutului de secol XXI nu se mai poate accede prin milă şi teamă, ci doar prin defularea violenţei latente care populează subconştientul individului atât de bombardat cu factori nocivi – de la o banală ştire de jurnal şi până la producţiile costisitoare ale industriei cinematografice americane. Ceea ce altă dată era transmis prin mesaje subliminale în desenele animate Disney, acum ne este livrat atât de convingător pe post de realitate. Suntem dirijaţi spre o pierdere a sensibilităţii în faţa celor mai puternice sentimente de frică sau milă. Iubirea e înlocuită cu sexul,  fericirea înseamnă acumulare aberantă de bunuri materiale, iar sângele vărsat în cantităţi industriale ajunge să nu mai impresioneze pe nimeni.

La acest efect contribuie în mod substanţial alterarea comunicării şi manipularea audio-vizuală. În procesul galopant de globalizare, falsa impresie conform căreia informaţia este uşor accesibilă şi la dispoziţia oricui este un prim exemplu de mistificare a realităţii. Informaţia la care avem acces nelimitat prin intermediul Internetului este fie de proastă calitate, fie truncheată, fie furnizată de surse lipsite de autoritate. „Lumea la un click distanţă” pare un deziderat legitim, însă, de fapt, rezultatul pe termen lung este cu totul diferit – o societate contectată continuu, dependentă de gadgeturi din ce în ce mai performante, cu un grad de cunoaştere uniformizat, gândire standardizată şi permeabilitate crescută la zvon. Ne desobişnuim încet-încet să mai citim fie şi banalele ştiri – ne mulţumim cu titluri şi frânturi de informaţii. Impresia că suntem la curent cu lumea bazându-ne pe postări aleatorii ale „prietenilor” din reţelele de socializare creează un fals sentiment de informare şi chiar siguranţă. În acest context, individul aflat în flux continuu de pseudo-informaţii, utilizator al unui limbaj din ce în ce mai condensat şi dependent de comunicare este infinit mai uşor de controlat. Este interesant de luat în seamă ipoteza conform căreia, comunicarea continuă către care ne îndreptăm, nu este altceva decât un simptom al alienării. Răgazul petrecut cu tine însuţi s-a diminuat simţitor, iar timpul cel grăbit pe care ne-am obişnuit să-l facem vinovat de mai toate problemele noastre, nu este singurul condamnabil.

Portretul robot al omului de secol XXI este cel al unui individ hiper-activ, ambiţios, un „Jack of all trades, master of none”, superficial,  în continuă mişcare, gata oricând să încerce lucruri noi, cu un grad ridicat de adaptabilitate, dependent de consum, cu aptitudini de comunicare recalibrate. Este îngijorător să asistăm la un prezent în care depresia a devenit un soi de sport de masă. Stresul este un dat existenţial, iar afirmaţia „sunt depresiv” e la fel de comună precum „îmi e foame”. Acestea fiind premisele, nu este greu de imaginat că odată cu  activităţile asistate de tehnologia tot mai „friendly”, mai „smart” şi mai „fun”, creativitatea, ingeniozitatea şi curiozitatea sunt nevoite să stagneze sau chiar să devină redundante.

Producătorii de filme fantasy îşi imaginează în locul tău, iar tu nu ai nimic de făcut decât să priveşti din spatele lentilolor 3D lumile care rulează pe ecranul I-maxului. Având „totul pe tavă”, de fapt, ne-am obişnuit să ne mulţumim cu puţin. Nu mai citim romanul, ci digestul care îl povesteşte pe scurt. Nu cumpăram albumul, ci căutăm un video pe youtube. Nu ne sunăm prietenii de ziua lor, ci postăm un mesaj scurt pe peretele lor de Facebook. Avem mii de prieteni virtuali, dar nu şi timp pentru cei câţiva pentru care suntem prea ocupaţi mereu. Timpul s-a condensat, în primul rând, pentru că s-a multiplicat tipul de activităţi zilnice. Nu mai e suficient să mergi la serviciu şi să ai grijă de familie.

Acum faci fitness dimineata, la prânz ieşi la brunch, apoi la mall, apoi la cursuri de spiritualitate, apoi la masaj, apoi cina la restaurant şi abia după tratamentul cosmetic de seară adormi cu laptopul deschis. Între timp ai avut în permanenţă smart-phone-ul la tine şi ai „vorbit” prin mesaje cu toată lumea. Când să mai ai timp şi pentru tine, când confortul tău e atât de important? De tine cel adevărat din spatele machiajelor, hainelor de firmă fărădecare e imposibil să ieşi pe stradă, posesor de carduri de fidelitate şi vauchere, abonat la salon şi bazinul de înot. Am ajuns să ne temem de linişte. Mergem pe stradă cu „earphones”-urile care ne antifonează perfect. Autismul cotidian şi motivaţia conform căreia ascult muzică pentru a mă proteja de zgomotul oraşului ascund, de fapt, frica noastră de sinceritate. Nu vrem să rămânem singuri şi neocupaţi în prezenţa propriei persoane. Sufletul are prea multe întrebări de ale căror răspunsuri ne ferim asiduu.

În acest context tehnologico-antropomorfizat, violenţa nu mai este doar apanajul unui comportament deviant. Doza de agresivitate conţinută de fiecare din noi este stimulată zi de zi. Iar cum instinctul de supravieţuire nu mai ţine doar de conservarea vieţii şi nu mai constituie doar necesitate primară, viaţa nemafiind condiţionată de factori de mediu, pericole iminente sau atacuri directe, agresivitatea se manifestă mult mai perfid, pronind de la limbaj, atutidine, şi ajungând la plăcere pură. Supapele care echilibrează ordinea interioară a individului sunt disfuncţionale, iar inconştientul bulversat de noua ordine cotidiană are nevoie de ajutor în mecanismul de reglare.

Aici intervin stimulii audio-vizuali şi refugiul în irealitatea controlată. Violenţa a ajuns astăzi un fapt banal. Porneam la drum de la ipoteza conform căreia violenţa este catharsisul contemporan. În condiţiile date, mila şi frica nu se mai rezumă la impresionarea în faţa exemplului personal şi la identificarea cu personajul. E nevoie de acţiune proprie, de participare cât mai nemijlocită, pentru a obţine un efect asemănător. Cred, de altfel, că experienţa cathartică nu mai este una de masă, ci strict personală. Aparteneţa la grup a devenit atât de banală, încât nu mai reprezintă un statut privilegiat. Comuna globală nu face altceva decât ca odată cu dizolvarea fictivă a graniţelor culturale să ridice doza de individualitate nocivă din om. Am devenit mai egoişti şi ne manifestăm în consecinţă. Iar violenţa nu este altceva decât forma cea mai clară a acestui fapt.

Amfiteatrul este înlocuit cu ecranul laptopului, ritualul cu downloadul, nu e nevoie de coturni şi mască, doar de o conexiune bună la Internet. Eliberarea de patimi mai are prea puţin în comun cu emoţia – e mult mai practică, însă la fel de necesară ca oricând. Un horror bun şi fac-totumul perfect al zilelor noastre va fi ca nou mâine dimineaţă.

Print

Un Comentariu

  1. Constantin Enache 14/06/2013

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.