Absurdul existenţial. Realitatea noastră de zi de zi. Dacă ne uităm mai atent, nimic nu e mai absurd decât să ne trăim viaţa reflectată în ecrane negre. Şi o facem, totuşi, cu voluptate şi convingerea că ne uşurăm traiul. Absurd e să alegi când ştii că alegi greşit. Încă din tragedia antică filonul absurd ne-a fost clădit în ADN şi ne survolează de-a lungul istoriei, când cu inistenţa unui roi de muşte via Sartre, când cu răbdarea unui profesor care să ne înveţe engleza prin absenţă la Ionesco. Trăim absurd şi nici măcar nu ne deranjează asta. Din când în când o remarcăm. Pe unii ne amuză, pe alţii ne umple de angoase. Cum-necum găsim motive să punem ceasul să sune la aceeaşi oră în fiecare zi. Şi ne trezim cuminţi la semnalul sonor. Absurd. Dar atât de convenţional.
Samuel Beckett este, poate, cel care a simţit cel mai acut condiţia absurdă a vieţilor noastre. Imaginea înfiorătoare e unui copil care se naşte peste o groapă de mormânt îi aparţine şi îi defineşte opera. Nu neapărat un pesimist, ci un om care alege să vadă. Şi, aşa cum ştim, alege la fel de greşit ca fiecare dintre noi. Dar asumat şi dureros de lucid. Oglinda pe care ne-o pune în faţă teatrul său nu este deloc măgulitoare sau blândă. Nu are timp pentru gentileţe. Cu brutalitate aproape, ne spune cine suntem dincolo de măştile şi reflexiile politicoase. Suspendaţi într-un vid existenţial greu de pus în cuvinte. Cuvinte pe care Beckett, le găseşte şi le alătură în mod ciudat pentru obişnuinţele noastre.
Beckett nu este un autor comod. Este cea mai dură rocă a teatrului universal. Colţuros şi seducător, totodată. Lectura pieselor sale ridică de multe ori sprânceana şi te ambiţionează să găseşti logica pe care o simţi prezentă, dar nu poţi pune degetul pe ea. Cauţi metafore şi vei găsi o mulţime. Cauţi paralele, şi puncte nodale, şi trimiteri, şi referinţe şi le vei găsi cu siguranţă. Important e ce faci cu ele atunci când montezi unul dintre textele semnate de Beckett. Piesele sale nu sunt opere deschise spre interpretare. Au indicaţii matematice de montare şi interpretare. Beckett a sărit peste groapa peste care s-a născut. Este unul dintre cei mai prezenţi autori în sala de repetiţii tocmai datorită preciziei necruţătoare din piesele sale.
Dragoş Muşoiu a realizat un act de curaj, aproape de inconştienţă, când a ales să monteze un spectacol alăturând cinci piese scurte puţin cunoscute ale lui Samuel Beckett – Quad, What Where, Act Without Words II, Come and go, Play. A păstrat cu multă grijă şi respect pentru voinţa autorului toate indicaţiile, iar pe unele chiar le-a verbalizat. „Suntem ultimii cinci”, spectacolul de la Sala Mică a TNB realizat în cadrul Centrului de Creație și Cercetare „Ion Sava”, în cadrul programului 9G la TNB, este o întâlnire 1 la 1 cu Beckett. Pe cât de absurdă şi stranie şi-o poate imagina orice cunoscător al operelor sale. Curajul nebun de a începe un spectacol cu aproape un sfert de oră de mişcare structurată pe ritmuri şi atât este, poate, cel mai frumos omagiu pe care un tânăr regizor îl poate face unui autor în 2016 când nu mai avem timp pentru nimic şi suntem atât de impermeabili la ceea ce presupune un efort de gândire mai aplicat decât descărcarea unei aplicaţii care să facă asta în locul nostru.
Experienţa vizionării spectacolului este similară cu cea a unui Escape Room. Ştii că poţi pleca oricând din sală. Nu te simţi neapărat confortabil, dar te ambiţionezi să găseşti indiciile care să te ducă la ieşirea din acest veritabil labirint de gânduri disparate. Iar acest lucru se întâmplă dacă ai răbdare, încăpăţânare chiar. Trebuie să te dovedeşti a fi la fel de ferm precum Beckett însuşi. Să rămâi şi să vrei să pui ordine în ceea ce vezi pe scenă. Să îţi găseşti propriul sens. Iar dacă te laşi purtat de un stream of consciousness, s-ar putea ca până şi ritmurile şi paleta cromatică a primelor 15 minute să capete un înţeles.
Problema imposibilităţii de a comunica, a însingurării, a rutinelor, dialogul surzilor, absurdul vieţii aşa cum îl experimentăm noi înşine fără să ne dăm seama oferă structură şi greutate acestui parcurs scenic încărcat de semne pe care trebuie să ştii cum să le pui în legătură. Dacă ştii, de exemplu, că vorbirea suprapusă a celor trei actori în „Play” a fost dorită de Beckett drept un sunet de maşină de tuns iarba sau că primul care iese din sac în „Act without words II” a fost descris ca fiind „Un măturător, un visător hipocondrial sau, poate, un poet”, priveşti mai nuanţat secvenţele taiate, parcă, în lumină de stroboscop.
Doza de originalitate necesară unei montări constă în lanțul subtil dintre cele cinci scene. Atmosfera creată din lumină, lasere, costume şi câteva obiecte de recuzită trimite clar la un univers post-apocaliptic atât de prezent în opera beckettiană şi atât de cunoscut nouă din ultimele blockbustere de la Hollywood. Însă nu trebuie neapărat să îl văd pe Mad Max în 3D gonind cu multe sute de kilometri la oră, urmărit de o armată de draxtere şi jeepuri tunate, călărite de chitarişti care scuipă foc din chitările electrice, cablate la boxe înalte cât un bloc, pentru a simţi morbul sfârşitului de lume. Un spaţiu gol în care trei „bune prietene” sunt incapabile să îşi spună ce simt în imposibilitatea de a-şi împărtăşi amintiri e mult mai dureros decât un deşert întreg presărat cu deşeuri toxice.
Tehnica actorilor ţine de o disciplină şi un exerciţiu al concentrării atât de necesar. Idris Clate, Ana Covalciuc, Şerban Gomoi, Sorina Ştefănescu şi Vlad Udrescu funcţionează fără ezitare, în ritm de metronom şi reuşesc să compună un personaj colectiv multiplicat în cinci personalităţi distincte. Frazare deloc la îndemână, corporalitate bine articulată şi prezenţe care domină spaţiul.
Aşa arată un univers post-apocaliptic angoasant, cu uşi larg deschise, care te ţine, însă, captiv printr-o seducţie stranie, ce te forţează să cauţi adânc în cultura ta generală şi în experienţa de viaţă proprie. La final, când a trecut şocul unui spectacol altfel decât ceea ce ai văzut până acum, cu un discurs în care ideile iau locul acţiunilor, iar personajul principal este intelectul tău, ieşi din sală, poate, fericit preţ de o secundă pentru că distanţa de cădere de la naştere este deocamdată suficient de mare pentru a nu atinge, încă, groapa căreia îi eşti destinat.
Teatrul Național București
„Suntem ultimii 5” de Samuel Beckett
Traducere: Dragoș Alexandru Mușoiu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografie: Andreea Simona Negrilă
Light design: Vlad Dragomirescu, Cristian Ciopată
Percuție: Gabriel Bălașa
Sound design: Daniel Octavian Nae
Distribuția: Idris Clate, Ana Covalciuc, Șerban Gomoi, Sorina Ştefănescu, Vlad Udrescu
Print