Uneori viața poate fi așa de simplă. Sau cel puțin așa pare. Asta până te întâlnești cu adevăratul TU pe undeva prin vreun colț de cameră și dai cu ochii de realitatea de care te-ai chinuit atât de mult să fugi. Și se întâmplă cel mai des… în familie. Nouă, românilor, ne place mult să ne uităm peste gard, în curtea vecinului (sau chiar a fratelui) și să arătăm cu degetul ce rău îi merge, ca și când în ograda noastră e plin de curcubee. Pentru o fracțiune de secundă, îți pui problemele pe pauză și aparent te preocupă celălalt. E ca și când ai respira o gură de aer proaspăt și te simți mai ușor. Însă căderea e și mai dureroasă după o astfel de detașare. Cum supraviețuim?
La Teatrul Metropolis ni se prezintă o variantă teatrală de supraviețuire în cotidian plauzibilă: dăm o petrecere, lăsăm cortina trasă, punem un stroboscop și băgăm o dedicație. Orice fel de prilej ar fi, vesel sau trist, românul e pus pe cântat.
Spectacolul „Ultimii”, text și regie Mimi Brănescu, reflectă cu o franchețe teribilă și înspăimântătoare imaginea omului social de secol XXI: un parior care mizează pe aparențe ca să anuleze frustrări, neîmpliniri, neajunsuri. Chiar în structura textului identificăm apanajul unui comic facil, dar inteligent, în spatele căruia transpar dureri interioare și drame profunde. Dacă la Mihail Sebastian eroii se refugiau într-un ludic sentimental, la Camil Petrescu într-o raționalizare acută a existenței, la Teodor Mazilu într-un grotesc al unei false scrupulozități, iată că astăzi dramaturgul Mimi Brănescu își plasează personajele într-un miraj – mereu la jumătatea drumului dintre real și fantasmagoric, niciodată asumați până la capăt, suferinzi, dar complăcuți în situații penibile, din care se luptă cu armele greșite să iasă. Ca într-un fel de poveste interactivă, nicio opțiune nu are final fericit. Toate drumurile duc în aceeași fundătură. Sau poate că asta ține de fiecare spectator să decidă – dacă personajele lui Mimi Brănescu mai au șansa unei salvări. Mai avem noi șansa asta, în funcție de deciziile pe care le luăm?
Fie că am crescut pe plaiuri mioritice sau între blocuri de beton, avem cu toții imaginea unei case zdravene din cărămidă, cu o curte micuță, cu masă, scaune și băncuțe. Ei bine, un astfel de crâmpei ne este reprodus pe scena de la Metropolis, cu multe detalii chiar, care te trimit direct la amintirile verilor petrecute la bunici. Decorul poartă o semnătură colectivă: Maria Tache, Andreea Beșliu și Adela Pârvu. Deloc pretențios, ansamblul reușește să creeze o atmosferă autentică, de parcă te-ai afla în aceeași curte cu protagoniștii. Crăpăturile pereților și perdelele din mărgele de plastic sunt însemne parcă înghețate în timp. E un sentiment de familiar și, în același timp, de inconfort. Deși foarte tinere, cele trei artiste, scenografa Maria Tache și arhitectele Andreea Beșliu și Adela Pârvu – amândouă specializate în design interior – transformă spațiul scenic într-un cadru realist, care are nu doar o amprentă personală, ci și sunet, miros, o energie aparte. Costumele realizate de Maria Tache urmăresc cu fidelitate „trendul” sport-casual, reflectând alegerile modeste și neinspirate ale personajelor, în încercarea lor de a fi în rând cu lumea.
Deși în moduri diferite, ne identificăm cu cei patru protagoniști – tipologii decupate parcă din contemporan; dar conturate cu așa mult umor și umplute cu atâta vulnerabilitate, că parcă nu-ți vine să le judeci oricât de josnice ar fi. Că parcă ți-e teamă să nu ajungi și tu ca ele, deși recunoști frânturi din toți cei din jur în fiecare. Facem cunoștință cu doi frați, clasicul cuplu băiatul bun versus băiatul rău: Emanuel Pârvu, fratele cel mare, înțelept și realizat și Conrad Mericoffer, fratele cel mic, rebel și ștrengar. Ce au în comun? Pe tatăl lor, interpretat de Adrian Titieni și o serie de întâmplări care îi fac să-și dea seama că se aseamănă mai mult decât credeau. Andreea Mateiu este singura prezență feminină, iubita fratelui mai mic. Până aici, pare un tablou de familie reușit. Dar începem să bănuim că ceva e putred pe undeva. Numai că bănuim pistele greșite… Pornim într-o cursă contracronometru, neștiind că pe drum personajele vor lăsa în urmă taine primejdioase și vor face mărturisiri dureros de sincere. Și când credem că unul dintre ei are un avans considerabil, este scos la iveală un alt secret. Ciclicitatea nu se oprește. Realizăm că, până la urmă, toți suntem la fel de… mincinoși, avari, însetați de putere și de iubire. Motiv pentru care suntem capabili de orice.
Pentru ca potențialul dramatic al spectacolului să fie valorificat pe măsură, actorii au de îndeplinit cele mai grele sarcini. Și o fac. Cu succes. Emanuel Pârvu construiește cel mai amplu personaj, al cărui parcurs se modifică în modul cel mai surprinzător și neașteptat. The good guy, cel care vine să-și viziteze tatăl și să-l întrebe de sănătate, fumează mult și are tăceri prelungite. Inițial, încearcă să fie punctul de echilibru între ceilalți membri ai familiei sale. Însă intențiile lui bune dezlănțuie o furtună de destăinuiri. Tensiunea pe care a acumulat-o în tot acest timp, camuflată în spatele ochelarilor de soare fumurii, o va exterioriza printr-un monolog intens, încărcat de regrete, sensibilitate și singurătate. Lupta dintre rațiune și sentimente va fi ajuns la un sfârșit, iar Emanuel Pârvu controlează cu migală stările prin care trece personajul său, dându-le timp și o expresie bine definită.
Lui Conrad Mericoffer îi revine un personaj de forță. Aproape irecognoscibil în acest rol, the bad guy al familiei, el lasă impresia unui pierde-vară care e cunoscut ca lăutar și nimic mai mult. Flegmatic, arogant și agresiv, fratele cel mic duce responsabilitatea întregii case, a îngrijirii propriului tată și a întreținerii unei iubite nemulțumite. Modul său autoritar și sarcastic de a fi se datorează nevoii lui de a duce mai departe patriarhatul. Și e unica modalitate pe care o cunoaște. Dar are slăbiciuni și momente de evadare pe care Conrad Mericoffer le evidențiază cu expresivitate prin gesturi și inflexiuni vocale. Fire artistică, fratele nutrește o pasiune pentru muzică, dar posibilitățile nu îi permit să evolueze. Ca să poată câștiga suficienți bani, el își asumă total poziția de tată-surogat. Personajul lui Mericoffer are acorduri diverse, iar muzicalitatea interpretării lui te face mai întâi să-l urăști pentru că își lovește consoarta, iar mai apoi să-l compătimești pentru că e nevoit să facă tot felul de compromisuri murdare doar ca să facă bani pentru familie.
Poate cel mai greu rol, de compoziție, îl are Andreea Mateiu. Femeia ușoară, reîntoarsă de la cules de căpșuni din Spania, care are grijă de un tată-socru bolnav și pervers și care îi înțelege toanele și ieșirile nervoase ale partenerului său de viață. Temperamentală și excesivă în limitele pe care singură și le impune, Andreea Mateiu interpretează o tipă puternică. Dincolo de prestigiosul său „palmares”, iubita reprezintă pârghia fratelui cel mic; prin răbdarea pe care i-o oferă, prin susținerea în raport cu activitatea sa de creație (fără niciun viitor), prin suport financiar și prin faptul că îi stă alături în orice soluție înjositoare, dar care le poate aduce un venit ca să poată trăi. Intervențiile Andreei Mateiu sunt extrem de vii, țin piept partiturilor masculine și revelează publicului o femeie independentă, de fapt, cu sentimente reale și febrile, gata să accepte orice pact dacă e pentru o cauză bună.
În rolul tatălui, Adrian Titieni cucerește rapid publicul. Deși personajul său are datele unui antipatic, el îi dă trăsături, ticuri și grimase atât de simpatice și de comice, că îl îndrăgești de la prima scenă. Cu a sa infirmitate, tatăl nu renunță la vechile sale obiceiuri de a merge la femei și de a purta sacou și cravată. Ajuns la capătul vieții, neputincios nu doar fizic, ci și material pentru a-și ajuta fiii, el urmărește viețile lor cu detașare și amuzament. Sub aparența unui bătrân simpatic și inofensiv, el o ciupește de fund pe iubita fiului său și trage cu urechea la certurile și neînțelegerile lor. Adrian Titieni, cu părul și barba grizonate, știe cum să-și dozeze intensitatea replicilor și cum să treacă de la condiția tatălui senil și drăgăstos cu ai săi copii, la cea a dominatorului, a bărbatului răzvrătit împotriva bolii și a senectuții. Însă, el știe că nu mai are nicio putere asupra destinului celor doi băieți.
Spectacolul lui Mimi Brănescu, „Ultimii”, aduce plus valoare dramaturgiei românești contemporane. Fiind printre puținele piese cu o scriitură atât de reușită, ea îmbină umorul calitativ cu situații curente, dar nu neapărat banale, pe care le tratează cu seriozitate. Urmărește drama umană de dincolo de zâmbete și de atitudini meschine și pune accentul pe lucrurile pe care ajungem să le compromitem atunci când trebuie să găsim o cale de a izbuti. Cu o distribuție foarte bine aleasă și interpretări energice, spectacolul parodiază o viață pe care o trăim fără să fim de acord cu constrângerile ei. Care ne mai sunt valorile și după ce anume ne ghidăm, nu prea mai știm. Dar cert e că, la un moment dat, tot ajungem să călcăm niște principii oricât de idealiști am fi. Și ultimii dacă am fi, următorii tot la fel ar deveni…
Teatrul Metropolis
Ultimii de Mimi Brănescu
Regia: Mimi Brănescu
Decorul: Maria Tache, Andreea Beșliu, Adela Pârvu
Costumele: Maria Tache
Muzica: Vasi Bordianu
Light design: Șerban Ionescu
Distribuția: Adrian Titieni, Emanuel Pârvu, Andreea Mateiu, Conrad Mericoffer
Foto: Dragoș Ivan
Print