Aș dori ca în comentariul meu de astăzi să mă refer la două mari supărări pe care mi le provoacă teatrul românesc de astăzi. Mai corect spus, cei ce sunt chemați să se ocupe cu promovarea lui. Adică directorii rebotezați manageri, responsabilii PR și secretarii literari. Aceștia din urmă fiind în multe locuri pe cale de dispariție, iar acolo unde mai subzistă foarte adesea se întâmplă să nu mai prea fie lăsați să își ducă la îndeplinire obligațiile înscrise în fișa postului. Obligații printre care la loc de cinste s-ar cuveni să se afle întocmirea a ceea ce se cheamă, generic, adjuvante spectacologice. Adică afișul și caietele de sală.
La scurtă vreme după Decembrie 1989, odată cu desființarea cenzurii, dar și grație importului de tehnologie performantă, au dispărut, slavă Domnului!, afișele standard, standardizate, tipizate, terne care excludeau orice urmă de fantezie. Care erau astfel tocmai fiindcă fantezia era percepută în anii dictaturii comuniste drept periculoasă. Ori de câte ori în acea vreme un secretar literar ceva mai inventiv, mai îndrăzneț, mai dornic să își facă așa cum se cuvine meseria și care mai avea de partea lui un director nerecrutat din categoria politrucilor ori din aceea a culturnicilor, dorea să facă un afiș atipic, știa că îl așteaptă o aprigă luptă cu tovarășii care vegheau la păstrarea purității ideologice a spectatorilor. Lupta mai putea fi uneori și câștigată și uite așa se întâmpla să avem parte de afișe atractive. La Bulandra, la Teatrul Mic, la Teatrul din Oradea. Acolo, unde lucrau secretari literari destoinici precum Tudor Steriade, Lia Crișan sau Magdalena Boiangiu (Bulandra), Mihaela Tonitza-Iordache, Adriana Popescu (Teatrul Mic), Elisabeta Pop (Oradea). Desigur, au mai fost și alții.
Deși au trecut zeci de ani de atunci, încă îmi aduc foarte bine aminte de afișele de la Tartuffe și Cabala bigoților, O dimineață pierdută, Mizantropul (Bulandra), Richard III, Maestrul și Margareta, Cameristele (Teatrul Mic), Jolly Jocker, Amadeus sau Iarba amăgirilor, acesta din urmă un spectacol interzis (Oradea).
Fantezia se manifestă azi în plină voie, numai că – ce să vezi? – în fantezia de culori și printre literele imense cu care sunt culese numele regizorului și cel a scenografului nu mai e loc pentru numele actorilor. Aceasta în pofida faptului că ni se tot repetă că fără actori nimic nu ar fi posibil ori că Teatrul X aspiră să fie unul de vedete.
Tot mai rare sunt Teatrele care au caiete program în lege. Le mai găsești la TNB, uneori pe la Bulandra și Odeon, am întâlnit caiete inspirate și la premierele Teatrului Mic, în provincie pe la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj ori la Teatrul Fani Tardini din Galați sau la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad. Însă, în marea majoritate a „caselor Thaliei”, fie că ți se oferă gratuit o așa-numită cartolină, cu litere descifrabile doar cu lupa, fie o simplă foaie de hârtie A4, fie nu ți se oferă pur și simplu nimic. Ori fițuica pentru spectacolul programat a doua zi, așa cum mi s-a întâmplat de vreo două ori la Teatrul Regina Maria din Oradea.
Cartolina respectivă nu conține cel mai adesea mai nimic. Nici cea mai elementară informație despre autorul piesei, nimic despre regizor și câteodată, pour la bonne bouche, acolo unde scrie Distribuție, nu vezi decât o înșiruire de nume, căci creatorul adjuvantului spectacologic respectiv, un obiect mic, minuscul, improvizat, jenant de-a dreptul, ignoră că prin cuvântul distribuție se înțelege asocierea dintre interpret și rol. Ți se mai oferă și o sumedenie de explicații. Ba că respectivele caiete costă și că ar fi nevandabile, ba că nu pot fi comercializate din motive de imposibilitate de emitere de chitanță fiscală și de ANAF, ba că suntem în epoca internetului și că, oricum, găsești toate informațiile utile „la un click distanță”, adică pe site-ul Teatrului. Găsești trei-patru fraze copiate, fără menționarea sursei, trei-patru rânduri copiate de pe Wikipedia. Și cu asta-basta.
Despre alte supărări, cu proxime ocazii!