Surpriza Bunicuţelor dansatoare

Orizontul de aşteptare poate fi cel mai bun prieten sau cel mai mare duşman al unui spectator de teatru. În funcţie de proiecţia pe care o ai la intrarea în sală, în funcţie de ceea ce speri sau crezi că urmează să vezi, experienţa receptării unui act artistic poate fi îmbunătăţită simţitor sau distrusă de-a dreptul. Punctul zero este calea ideală; acea neutralitate calmă care nici nu te entuziasmează prematur, dar nici nu îţi strânge sufletul într-o anticipaţie a unui fiasco. Cu cât poţi fi mai detaşat, cu cât îţi poţi anula aşteptările subiective, cu cât uiţi ce ai mai văzut, ai auzit sau ţi-ai imaginat, cu atât ai mai multe şanse să primeşti spectacolul aşa cum e el, şi nu cum crezi tu că ar trebui să fie.

La cea de-a 25-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, artele spectacolului au fost reprezentate nu doar de pe mai mutle continente, ci şi pe mai multe coordonate ale expresiei artistice. De la spectacolele de stradă, fanfare, dansuri colorate din Brazilia şi minioni supradimensionaţi, la concerte de fado şi gospel în catedrale, teatru No autentic, spectacole de teatru şi dans de cea mai înaltă ţinută. În lista lungă de titluri ale evenimentelor ordonate în 10 zile de festival un titlu anume îţi oprea atenţia mai mult decât cele de la care ştiai la ce să te aştepţi. „Bunicuţe dansatoare”. (?) Şi din Coreea de Sud, pe deasupra… La început crezi că e vorba despre un spectacol pentru copii. Totuşi, ora de începere era 22:00. Apoi te gândeşti că ar putea fi un spectacol de circ. Dar nu. Scrie clar „Dans 2018”. Sau poate este vorba despre o coregrafie cu titlu speculativ. Şi atunci vezi fotografia de prezentare – o scenă plină de doamne la vârste apreciabil înaintate, îmbrăcate colorat, cu mâinile pe sus, în lumina unor discoball-uri. Înseamnă că titlul spune exact ce îi arată numele – bunicuţe care dansează. Din Coreea de Sud.

Şi parcă tot nu poţi lua suficient de în serios un act artistic care te duce cu gândul la show-uri de talente. Trebuie să vezi cu ochii tăi. Nu ai prea des şansa de a vedea aşa ceva. Şi curiozitatea este mai mare decât la „Faust” sau „Iliada” sau „Regele moare”. Uşor contrariat, sceptic de-a dreptul poate, mergi cu gândul de a testa ce mai înseamnă şi ciudăţenia asta. Dacă mai şi ştii cum stau la capitolul umor cei din zona asiatică, atunci ai de-a dreptul emoţii. Absurdul lor împins la extrem, amuzamentul fără prea mult simţ al penibilului, o libertate dincolo de limitele imaginaţiei noastre europene, acest cocktail de atribute specifice show-urilor de unde răsare soarele te cam pune pe gânduri. Şi dacă nu vei înţelege mare lucru din dansul bunicuţelor, măcar poţi să râzi. Măcar o să vezi ceva ce nu ai mai văzut. Măcar o să fie o ciudăţenie pe care să o povesteşti prietenilor.

Şi începe spectacolul. Şi orizontul tău de aşteptare e întors pe toate feţele, păcălit, răsfăţat, uimit, emoţionat şi la final bucurat de-a dreptul. La început crezi că ai nimerit greşit. Sau că poza de prezentare a fost doar un tertip de marketing. În loc de doamnele de vârstă respectabilă, pe scenă sar şi se răsucesc câţiva tineri îmbrăcaţi în fuste şi jerseuri de bunicuţe. Destul de pestriţi, de dezordonaţi în mişcări, de haotici în execuţie, cu trasee improvizate, tot aleargă prin scenă de colo-dincolo şi din când în când se mai încovoiază de spate ca un memento a ceea ce credeai tu că urmează să vezi. Clar eşti înşelat în aşteptări. Muzica bubuie, energia lor dă pe dinafară şi numai la bunicuţe nu te duce cu gândul. Te uiţi la ceas şi îţi dai seama că mai ai de privit încă o oră. Apoi copiii ăştia zbanghii intră în culise şi două doamne – bunicuţe la propriu traversează scena din faţa ecranului de fundal pe care începe o video-proiecţie. Speranţele revin. Chair există bunicuţe în spectacol. Dar dacă asta a fost tot actul lor artistic? Eşti din nou curios. Doamnele ajung în culisele din partea opusă şi pe ecran începe un video cu multe bunicuţe din Coreea de Sud filmate pe unde au fost găsite dansând cum se pricep ele. Fără muzică. În linişte. Şi efectul comic pe care îl aşteptai se produce inevitabil. La început un zâmbet îngăduitor. Apoi un mic icnet stăpânit ici, altul colo, până când hohotul general urcă în crescendo şi întâmpină cu entuziasm fiecare nouă apariţie a unei alte femei în vârstă. La malul mării, la piaţă, între conserve, între cutii de ambalaj, pe marginea drumului, într-un centru comercial, într-un parc, la ele acasă, în piaţa de peşte, dar unde nu dansează bunicuţele de la faţa locului. Atât de amuzant cum îţi închipuiai când ai citit titlul. Eşti cumva satisfăcut. Ai râs pe săturate, nu te-ai simţit vinovat pentru că asta au promis, asta au prezentat şi şi-au asumat creatorii, eşti cumva mulţumit cu rezultatul serii.

Dar proiecţia video se termină şi se întâmplă ceva la care nu te aşteptai. Mai eşti păcălit o dată în aşteptările tale superficiale. Tienerii de mai devreme se întorc în scenă însoţiţi de 11-12 doamne la a treia tinereţe. Şi se îmbrăţişează. Începe o muzică lentă. Şi ai lacrimi în ochi. Apoi se salută cu o reverenţă unul pe celălalt. Apoi cu toţii salută cu o reverenţă sala. Şi lacrimile îţi curg pe obraz. Nimeni nu mai râde. Se aplaudă cald şi sincer, în schimb. Dezamăgirea convertită în amuzament simplu e transformată în emoţie şi duioşie. Urmează ultima parte a spectacolului în care doamnele au câte un scurt moment de solo sau duo, cu mişcările lor stângace, dar vivace, cu mândria de a fi pe scenă, dar în acelaşi timp cu pudoarea ca nu cumva să deranjeze sau să greşească ceva. O combinaţie absolut copleşitoare. Un act artistic atât de autentic, atât de asumat, atât de sincer, încât devine o lecţie pentru orice profesionist. Dacă profesioniştii şi-ar putea păstra această prospeţime, această candoare a unor bunicuţe coreene care se leagănă cu credinţă pe muzică electronică, păstrându-şi până la capăt demnitatea, cu un controlat şi bun simţ al penibilului, ar avea numai de câştigat. Multă, forte multă emoţie poate fi conţinută tocmai în asemenea gesturi fireşti şi în prezenţa simplă pe scenă.

Spectacolul „Bunicuţe dansatoare” este cel mai surprinzător act artistic la care am asistat. Venită de nicăieri, emoţia autentică a acestui spectacol a venit ca un tăvălug peste orizontul de aşteptare pretenţios şi curios, în căutare de senzaţional. Bunicuţele din Coreea de Sud sunt o lecţie frumoasă despre autentic şi bucurie. Despre cât de simplu este, în fond, să transmiţi ceva tonic, pozitiv şi bun de pe scenă. Iar această bucurie, această emoţie densă şi sinceră este un adevărat cadou făcut cu generozitate şi modestie de doamnele care nu l-au împachetat în ego artistic aşa cum se întâmplă de obicei. Şi nu pot decât să le mulţumesc bunicuţelor pentru emoţia fără ambalaj şi lecţia de bucurie.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2018

„Bunicuțe dansatoare”

Coregrafia: Eun-Me Ahn

Muzica: Young-Gyu Jang

Consultant artistic: Chun Wooyong

Costumele și scenografia: Eun-Me Ahn

Decorul: Sunny Im / Yunkwan design

Regie video: Taesok Lee

Imagini: Jiwoong Nam, Seunghwan Kim, Sanghwa Lee, Taeseok Lee

În distribuție: Eun-Me Ahn, Donghun Go, Ji Hye Ha, Youngmin Jung, Hyekyoung Kim, Jeeyeun Kim, Seunghae Kim, Eisul Lee, Hyunwoo Nam, Sihan Park, Chang Nang Ahn, Kisook Ahn, Wonhee Choi, Jumre Jun, Yoo-Ok Jung, Chunhee Kim, Minsook Kim, Nam Sook Kim, Jung Im Youn

Foto Sebastian Marcovici

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.