Suveniruri și lucruri care se uită ușor

Șase fețe îmi zâmbesc dintr-o fotografie – carte poștală ajunsă în cutia de poștă la ceva timp după încheierea celei de-a zecea ediții de TESZT[1]. Printre ele, propriul chip, cu o privire ce denotă curiozitatea și amuzamentul. Din josul fotografiei zâmbește șugubăț-misterios Xavier Bobés, cel care a creat și jucat Lucrurilor ușor uitate[2]. Înainte de a intra „la spectacol”, ne fotografiem cu toții — cei cinci spectatori (număr fix, maxim admis) și interpretul spectacolului. Pășim apoi în spațiul mic al Editurii Excelsior din Timișoara, spațiu pe care îl redescopeream și ca primitor pentru experiențe teatrale. În spatele grupului — voit sau nu — cutii poștale. Fotografia avea să ajungă și ea, prin curier, un suvenir în mâinile spectatorilor deveniți personaje. Privind-o, deschizi automat sertarul cu amintiri și retrăiești, fie și parțial, experiența Lucrurilor ușor uitate.

TESZT 2017 a cuprins mai multe spectacole gândite pentru un singur spectator sau pentru un număr restrâns de privitori. În mod exemplar, abordările nu au avut în primul rând o miză estetică, ci, mai degrabă, una venită din teritoriul emoției artistice. Prima reacție a prietenilor și cunoscuților mei a fost una de securizare a unui teritoriu propriu: „cum adică un singur spectator: eu și actorul?“ Orice schimbare în statutul de spectator implică, din partea unui public neavizat, fie luarea de precauții, fie transformarea în participant. Adică, trecerea de la anonim și confortabil în întunericul sălii, la partener real de joc și de dialog, care își asumă, pe deplin, implicarea.

Pentru Lucruri ușor uitate primim bilete de intrare, interpretul Xavier Bobés le capsează, intrăm în convenție și în joc. Acceptăm debarasarea de obiectele personale (le lăsăm în afara călătoriei ce va începe). Urmăm cuminți indicațiile non-verbale și lumina lanternei care ne indică, strict, locurile pe care ne așezăm, unul lângă altul, înghesuiți la o masă mică, într-o cameră cufundată în întuneric, dar care se transformă – aveam să aflăm – într-un mic mecanism ca de carusel, care ne poartă prin locuri și spații ale memoriei. Spectacolul îți prilejuiește întrebări precum: Cât ținem minte din istoria recentă a țării, a propriei persoane? Dac-ar fi să alegem momentele marcante pentru istoria noastră personală, care ar fi ele? Ce episoade am include? Pe care dintre ele le-am împărtăși cu ceilalți?

Xavier Bobés nu face numai un tip de teatru de obiecte. La fel cum nu face nici numere de magie sau iluzionism, deși, de multe ori pe parcursul spectacolului, am avut sentimentul că partenerul de masă este un prestidigitator. Ci le include într-un „montaj teatral”, artistul aflat fiind „în căutare de conținut simbolic / teatral al obiectelor și al tuturor celor presupus triviale”, așa cum o declară. Nu își spune propria poveste, ci o folosește, mai degrabă, ca pretext, plasând-o pe pânza mai mare a istoriei europene. Protagonistul reface din fotografiile de pe coperțile unor reviste și din manevrarea unor mici figurine traseul istoric al Spaniei în a doua jumătate a secolului al XX-lea; unele dintre imagini sunt ușor de recunoscut, la altele ai avea, poate, nevoie de un moment de gândire, de respiro pentru a potrivi piesele, însă nu-l primești, pentru că mișcările sunt rapide, imaginile se succed alert, astfel încât rămâi cu senzația unor diapozitive care îți întărâtă memoria. Participi apoi la un joc de potrivire — un puzzle posibil, alcătuit din fotografii din alte vremuri, în care ești invitat să țeși începuturi de povești.

Ești copleșit de ritmul experienței, de expunerile făcute cu mult simț al ludicului și încerci, până la un punct, să vezi ițele care leagă spectacolul: muzica pornește, lumina se aprinde, o puzderie de obiecte prind viață și defilează prin fața ochilor și prin podurile palmelor, în semiobscur, în timp ce lupele pe care le primim încearcă să descifreze contururi sau să analizeze detalii ale lucrurilor găzduite de mulțimea de cutii, cutiuțe, cutioare, casete. O aglomerare de gânduri pare transpusă într-o aglomerare de obiecte. Punctul de plecare (și cel terminus, de altfel) este o poveste personală: găsirea unei agende din 1942, la care se adaugă, după un timp, o serie de coincidențe (evenimente importante din familie) care au toate în centru anul deja menționat și care declanșează pentru interpret o căutare de indicii. Ele se concretizează în cutii mici, în lumi reduse la scara miniaturilor (prima e dată chiar de numărul redus de spectatori). Contribuie, desigur, la atmosferă și intimitatea camerei ce găzduiește reprezentația, lumina voit diminuată, muzica bine aleasă și prestația omului-orchestră, cel care pune în mișcare rotițele întregului mecanism din care facem parte. Ba chiar și petrecerea à l’espagnole unde primim și fumăm țigări, mâncăm bomboane, bem vin, aruncăm confetti, ne uităm în calendare înfățișând La Sagrada Familia — luăm parte la o sărbătoare desfășurată într-o clipită. Șaptezeci și cinci de minute de lucruri care se uită ușor, de lucruri ușor uitate, de lucruri ușor de uitat. Sau, așa cum a fost pentru mine, o experiență numai bună de pus în albumul cu fotografii alb-negru, zimțate.

[1] Festivalul Euroregional de Teatru TESZT de la Timișoara este organizat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“. Ediția a X-a s-a desfășurat între 21-28 mai 2017.

[2] Cosas que se olvidan fácilmente, scris, regizat și jucat de Xavier Bobés, costume: Antonio Rodríguez

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.