Pe 25 martie, aşadar recent, dar nu neapărat pentru omul de azi, care trăieşte în şi prin Internet şi căruia o ştire de ieri îi pare o vechitură, a murit la Lisabona un scriitor puternic prin blândeţea lui, un făcător de imagini tari şi dureroase pentru inimă şi creier, un iubitor al lui Pessoa. Italianl Antonio Tabucchi, îndrăgostit de Portugalia şi de Lisabona, a intrat pe tărâmul eternităţii, cum ar fi spus părintele meu, Marele Will. Devenit personaj, va cotrobăi prin teritorii necunoscute şi prin ţinuturi ale amintirii, fiind mereu de găsit prin pagini de carte, ca şi pârlitul de bufon care va scrie acum trist, dar nu foarte, în ziua când catolicii se bucură de Învierea Domnului, iar ortodocşii abia mai au răbdare până duminica viitoare, când îşi vor pune straiele cele noi.
Nici acum presa românească nu s-a dezminţit şi a anunţat pe scurt moartea lui Tabucchi. O ştire sau câte un comentariu în presa culturală. Ce-ţi poţi dori mai mult, de la gazetarii dintr-un popor care citeşte din ce în ce mai puţin, luat cu alte ispite? Observatorul cultural a scos din arhiva preţioasă un interviu fără preţ din 2008, când Tabucchi a venit în România, împreună cu Norman Manea. Iar Suplimentul de cultură a publicat un articol care mi-a mai ostoit amărăciunea şi m-a făcut să scot din memorie o legătură care pălise de mult, supravieţuind ascunsă în spatele sutelor de asociaţiuni la care-mi siluiesc materia cenuşie uscată toată ziulica: Tabbuchi-Barba-Sibiu. Da! Că bine zice autoarea! În prima clipă mi-a fost ciudă că, uite, din pricina nemuririi la care m-a osândit plăsmuitorul meu cel cu minte iute ca săgeata, din pricina infinitului de oameni, idei, obiecte şi gânduri la care m-a condamnat dându-mi veşnicia, memoria mea începe să devină neîncăpătoare sau să se transforme într-un creuzet în care se amestecă substanţe şi culori, în care nu mai pot deosebi câteodată nuante şi gusturi, în care simt uneori un mix amorf. Să desluşeşti nu-i floare la ureche. Dar, iaca, am desluşit acum, cu ajutorul acestui articol (http://www.suplimentuldecultura.ro/index/continutArticolNrIdent/Rubrici/7406) pornind de la care memoria mi s-a trezit din somn şi care mi-a dat ghes la un modest elogiu al amintirii, câteva frânturi de imagini, câteva voci şi sunete nearticulate. Tabucchi, Barba, Sibiu. În anul 2008, Odin Teatret a participat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul Salt, în regia lui Eugenio Barba, o creaţie lucrată în laboratorul din Danemarca, pornind de la epistolele închipuite de minunatul scriitor Antonio Tabucchi în Se face tot mai târziu, un roman despre dragostea ce scapă în veci înţelegerii omeneşti. Îmi înclin tichia pestriţă de bufon în faţa memoriei autoarei, care a scos din amintire un spectacol de poveste şi a purces să explice despre teatrul fluid, care curge în tempo de clepsidră, despre mirosul sării din scenă, despre povestea de iubire construită între El şi Ea, despre căutările chinuitoare ale actorului şi ale corpului, despre poezia alunecoasă din proza lui Tabucchi şi despre esenţele tari din teatralitatea simbolică a spectacolelor regizate de Eugenio Barba. Fără îndoială că scriitorul italian surâde acum din tărâmul umbrelor, acolo unde l-a surghiunit veşnicia morţii, iar artistul italian din Danemarca tresare bucuros că un om de teatru dintr-o Românie în care a ajuns destul de des în ultimii ani îi ţine minte spectacolul şi scrie despre el.
Print