Eticheta de sex-simbol o respinge categoric. Celebritatea, recunoaște indirect, e și otravă, și leac. De fapt, invers: e întâi leac și după aceea otravă. Filmul l-a făcut celebru, desigur, dar teatrul l-a făcut artist și, spre deosebire de o mulțime de alte staruri, nu vrea deloc să părăsească scena. Acum, are nevoie de ea chiar mai mult decât altădată, chiar mai mult decât avea atunci când era un tânăr necunoscut care voia să se facă actor. Acum, știe că adevărul de acolo e o probă prin care trebuie să se (re)confirme pe sine, măcar din când în când. Măcar pentru sine însuși sau în primul rând pentru sine însuși.
Talentatul domn Jude Law, căci mai corect de atât nici că i s-ar putea spune, e ușor de observat, și-a consolidat în ultimii ani statutul de vedetă a marelui ecran și a scenei deopotrivă. Actorul de film și actorul de teatru sunt, în cazul lui, două personaje ce coabitează fără efort, în deplină și egală armonie.
Cam așa a fost mai mereu în cei peste douăzeci de ani de carieră, în care Jude Law a trebuit să se lupte cu propriii demoni și etichetele aferente care au urmat –„băiatul rău” nu s-a lipit niciodată foarte convingător, pe când „frumușelul” a rămas de nedezlipit. „Vreau doar ca oamenii să mă vadă la treabă și m-am cam săturat să se tot vorbească despre ce haine port și ce nu, despre cum sunt tuns sau despre cu cine am fost văzut. Dumnezeule! Nu vreau nimic din toate astea”, spunea recent. „Nu vreau să se vorbească nici măcar despre mine ca actor, căci actoria ar trebui să vorbească ea însăși.”
Actoria vorbește ea însăși, dar deseori se întâmplă să nu fie de ajuns. E omenesc, e universal, e cu dus și întors, mai ales când unul dintre cei mai talentați artiști britanici de vârstă mijlocie este protagonistul unei cariere impresionante și, de asemenea, protagonistul unei vieții deloc lipsite de aventură. Cum să fie actoria de ajuns pentru public, deși ești Jude Law, când în urmă cu ceva ani ai ieșit în stradă să-ți exprimi sprijinul pentru Teatrul Liber din Belarus și directorul lui artistic, care se luptau cu cenzura și cu mecanismele opresive practicate de regimul la putere, când în 2011 te-ai alăturat demonstranților, tot pe stradă, împotriva lui Aleksandr Lukașenko, când ai salvat mai mult biserici de la Londra care aveau nevoie de reconstrucție și tot ție ți se datorează reamenajarea care se impunea la faimosul teatru londonez Young Vic?
„Viața fiecăruia are capitolele ei”, povestea Jude Law într-unul dintre interviurile ultimilor ani, după procese cu tabloide care au divulgat informații primite ilegal despre viața lui privată. „Și, cum într-o vreme nu eram tocmai mulțumit de ce fac în film sau nu simțeam că merg în ce direcție vreau, am reevaluat ce fac. Niciodată nu mi-a plăcut să fac pur și simplu. Îmi place să fac lucrurile dintr-un motiv.” Motivele, explicate sau nu marelui public, au existat mereu.
Spiritul ludic l-a însoțit de la început pe viitorul actor, ca și arta. Copil de profesori, primind numele personajului din „Hey Jude”, piesa trupei The Beatles, și deopotrivă al eroului din „Jude neștiutul”, romanul lui Thomas Hardy, a început să joace la National Youth Music Theatre în 1987. La șaisprezece ani, a renunțat la școală, dedicându-și tot timpul actoriei.
De atunci, scena și ecranul nu prea s-au despărțit în frumoasa carieră care a urmat – susținută, fără eșecuri răsunătoare și fără opriri îndelungi. În treizeci de ani de actorie, tânărul și talentatul domn Jude Law a încercat o gamă variată de personaje, pentru care a învățat să facă diverse lucruri, cum ar fi să cânte la saxofon.
Pe scenă se naște o nouă stea
În 1992, la primele încercări scenice, a fost mai întâi un școlar în vizită la o narcisistă care se teme că îmbătrânește („The Fastest Clock in the Universe”, Hamstead Theatre, 1992). A continuat prin a fi fiul zeului Apollo din „Ion” de Euripide, revival al Royal Shakespeare Company, care anunța deja un viitor star, iar în 1994, prin rolul din „Părinți teribili”, spectacol montat la Lyttelton Theatre, a dat lovitura, după ce-și abandonase studiile și făcuse rost de un rolișor într-un serial de televiziune, „Families”, gen la care a revenit abia de curând. După ce producția s-a jucat la New York, Jude Law s-a ales și cu o nominalizare la Premiul Tony pentru Cel mai bun actor în rol secundar.
„Eram optimist, eram un mare campion al spiritului uman. Dar am pierdut asta un timp. Apoi am recâștigat-o în ultimii ani, dar a fost o perioadă în viața mea în care am avut o părere proastă despre oameni în general”, a explicat mai târziu.
Peste câțiva ani, în 1999, a jucat la Young Vic într-o montare cu „Ce păcat că-i curvă” de John Ford, semnată de David Lan, și a convins din nou. Iar după 2000 creațiile lui în teatru au prins din ce în ce mai multă substanță și un contur din ce în ce mai puternic. În 2002, când a construit un memorabil Doctor Faustus, tot la Young Vic, a atras încă o dată atenția, iar în 2009, Hamlet-ul lui a sfidat pronosticul rezervat al criticilor și a cucerit fără dificultate, prestația sa propulsându-l pe lista cu cei mai buni interpreți ai prințului melancolic din toate timpurile. În spectacolul de la Wyndham’s Theatre din Londra, personajul lui aducea, scria Michael Billington în „The Guardian”, „un simț al solitudinii capricioase și al dezgustului moral”. Aventura cu personajele shakespeariene a continuat peste câțiva ani cu Henric al V-lea, la Noël Coward Theatre.
Puterea filmului și filmul puterii pe scurt
În 1994 și-a făcut adevăratul debut în film cu rolul din „Shopping”, o peliculă britanică nu tocmai lăudată, în care juca și Sadie Frost, viitoarea lui soție. Primele sale creații din filme americane cu merite discutabile n-au trecut însă neobservate. E vorba despre infirmul din „Gattaca” și despre cele două personaje ce atrag fascinația gay din „Grădina binelui și a răului”, regizat de Clint Eastwood, și din „Wilde”.
Interpretarea din „Talentatul domn Ripley”, filmul lui Anthony Minghella, l-a consacrat definitiv, actorul fiind nominalizat la Oscar și la Golden Globe și primind și un Premiul Bafta pentru această creație, cu care avea să rămână în atenția publicului larg, experiență care avea să se repete în 2003 cu „Cold Mountain”, semnat de același regizor, recompensat și el cu multe distincții. Pentru prestația sa din „AI: Artificial Intelligence”, regizat de Steven Spielberg, Jude Law avea să primească încă o nominalizare la Globul de Aur.
În 2004, a jucat în cinci filme, dintre care două premiate pentru distribuție: drama lui Mike Nichols, „Closer”, cu Julia Roberts, Clive Owen și Natalie Portman, împreună cu care el a obținut premiul National Board of Review pentru cea mai bună distribuție, „Aviatorul”, filmul biografic al lui Martin Scorsese, care s-a bucurat de premiul Screen Actors Guild pentru cea mai bună interpretare actoricească. În același an, intra pe marile ecrane și „Alfie”, unde a interpretat rolul principal, sub bagheta regizorului Charles Shyer; „I Heart Huckabees” de David O. Russell și „Sky Captain and the World of Tomorrow”, la care a asigurat și producția.
Printre alte filme cunoscute cu care e asociat numele său se numără „The Imaginarium of Dr. Parnassus” de Terry Gilliam, „Sleuth” de Kenneth Branagh, „My Blueberry Nights” deWong Kar Wai, „Breaking and Entering”, din nou cu Anthony Minghella, „Road to Perdition”, în regia lui Sam Mendes, sau filmul lui Jacques Annaud „Enemy at the Gates” și „eXistenZ” de David Cronenberg. A fost și Dr. Watson în filmele cu Sherlock Holmes regizate de Guy Ritchie, precum și un papă conservator al Bisericii Catolice, în „The Young Pope”, un serial de zece episoade, regizat de Paolo Sorrentino.
Nu reneagă niciunul dintre aceste roluri. Cât despre regrete legate de profesie, susține că nu are, mulțumirea față de propriul drum nu-i e tulburată de amintirea vreunui compromis, așa cum nemulțumirea față de societatea post-Brexit în care trăiește nu-i este, nici ea, ameliorată de destinul personal, pe care e încredințat că nu-l poate privi separat de destinul celorlalți. „Nu cred că există cineva fără regrete sau cineva care n-a făcut niciodată decât ce trebuia. Sau care n-a făcut tâmpenii. Sau n-a spus tâmpenii. Așa e viața, nu? De aia e minunată. Toți facem chestii pe care n-ar trebui să le facem. După care spunem că n-o să mai facem niciodată. Așa să fie!”
În anul 2007, Academia franceză i-a acordat un premiu de onoare César care-i recunoaște meritele aduse cinematografiei, iar guvernul Franței i-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor pentru realizările sale artistice.
Pe valul prezentului
Ce face Jude Law acum? Îl joacă pe Albus Dumbledore în continuarea de la „Fantastic Beasts” și pe Gino în spectacolul „Obsession”, o nouă adaptare a celebrului film semnat de Luchino Visconti. Regizat de Ivo van Hove, spectacolul a avut premiera pe 19 aprilie la Barbican Centre din capitala Marii Britanii, unde spectatorii îl pot vedea în rolul unui îndrăgostit alunecând spre crimă, într-o creație regizorală care n-a primit însă până acum prea multe aprecieri.
În mai a ajuns pe marele ecran și cel mai recent film în care joacă, regizat de Guy Ritchie, „King Arthur: Legend of the Sword”, nici el o reușită. Iar acțiunile caritabile fac și ele parte din programul starului, căruia, după propria mărturisire, îi place să facă planuri nu numai pentru propria sa companie de producție.
Pe val, în deplină forță, demonstrându-și mereu abilitățile, talentatul Jude Law are totul. La el, măștile propriei personalitățile nu sunt în conflict. Pentru un artist care a simțit devreme gustul celebrității, echilibrul lui rămâne remarcabil și naște creații vii și consistente. Portretul artistului la maturitate o demonstrează, explicând fără greutate admirația de care se bucură.