Precum sărbătorile Greciei antice, festivalurile Teatrului Ţăndărică au o localizare precisă de-a lungul anului, marcând nu culesul viilor sau strângerea recoltei, ci momentele însemnate din viaţa unui copil: vacanţele. Festivalul de vară se află la cea de-a IV-a ediţie, cel de iarnă – la a XI-a şi, încetul cu încetul, instituţia a ajuns a serba în 2015 – şapte decenii de activitate. O zicală spune că șapte e număr greu, plin de responsabilități, precum treptele desăvârșirii… Într-acolo pare a se-ndrepta şi Teatrul Ţăndărică, având în spate un trecut despre care managerul Călin Mocanu opina astfel: „Nu istoria ne-a dovedit pe noi, ci noi Ţăndăricii, am dovedit istoria, aşa cum a fost ea, dificilă uneori…” După 70 de ani cu cortina ridicată, sute de spectacole, zeci de mii de reprezentaţii, milioane de spectatori şi nenumărate premii, cuvintele par justificate, căci Ţăndărică se ţine tare bine pentru vârsta sa.
Anul acesta, Festivalul Internaţional „Teatru, stradă şi copil” s-a petrecut de la sfârşitul primăverii până la începutul toamnei prin parcurile bucureştene şi, concentrat, în ultima sa parte (11 – 16 septembrie), în cele două săli ale sediului din Piaţa Lahovari. Spectacole pentru copii şi adulţi, dezbateri şi conferinţe, şi multe-multe întâlniri între cei care scriu istoria prezentă a teatrului de animaţie s-au întâmplat în festivalul ce a reunit 11 state membre ASSITEJ (Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret), aflată, la rându-i, în an rotund-aniversar: cinci decenii de la înfiinţare. La întrebarea „Teatrul de animaţie – încotro?” s-au străduit să răspundă creatori, producători şi pedagogi, regizori, actori şi manageri din întreaga lume. Ca la orice întâlnire de acest fel, părerile au fost diferite, generate de cele două tendinţe notabile: cea „conservatoare”, de păstrare a basmelor „clasice” (sigur, cu adaptari la contemporaneitate), şi cea novatoare, pledând pentru poveşti actuale, bine susţinute scenotehnic, făcând apel la omniprezentele computere şi jocuri pe calculator. Cum e şi firesc, nu s-a ajuns la o concluzie definitivă, după cum nici „profilul consumatorului” unui astfel de produs nu e bine definit, în condiţiile unei accelerate mişcări şi evoluţii a „pieţei”.
„Adunarea păsărilor”
Şi programul de spectacole a fost unul internaţional, „partea leului” revenind, totuşi, instituţiei gazdă, care a prezentat în primele seri ale festivalului două producţii de colecţie. Colecţia Teatrului Ţăndărică şi colecţia personală Cristian Pepino. Regizor și scenograf, profesor, practician și teoretician într-ale teatrului de animație, Cristian Pepino nu mai are a demonstra virtuozități profesionale. O face de zeci de ani – în teatru și la facultate, în țară și străinătate. Noutatea, avangarda, zona experimentală, neconvenționalul, inovațiile nu i-au fost niciodată străine, dimpotrivă este formator de școală și direcție. Ajungând în acel minunat moment în care, fără temeri, ci precum un dresor stăpânind toate mijloacele de expresie ale teatrului de animație, își permite să le îmblânzească întru bucuria frustă a jocului. Spre folosul publicului, al actorilor și, de ce nu, pentru copilul și artistul din sine. Homo ludens. În demersurile sale pornește adesea de la texte importante din literatura universală, pentru a le dezvolta apoi în creații personale remarcabile. Este şi cazul spectacolelor pentru adulţi „Adunarea păsărilor” şi „Candid”, provenind – ambele – din foste producţii de licenţă ale Secţiei Păpuşi-Marionete din UNATC.
„Adunarea păsărilor” este un spectacol non-verbal, inspirat – paradoxal – dintr-un poem filosofic de 4.500 de versuri al poetului persan Farid ud-Din Attar (1177). Ideea producţiei i-a aparţinut, cu mai bine de două decenii în urmă, Mihaelei Tonitza-Iordache, teatrolog, profesor universitar şi – pe atunci – directoarea Teatrului Ţăndărică, pe care l-a condus timp de 13 ani. Rezultatul: un spectacol de referinţă al instituţiei, în distribuţia căruia s-au succedat trei generaţii de artişti de la premiera din 1993 până la remakeul de astăzi, ce îşi păstrează mesajul umanist şi spectaculosul emoţionant. (https://yorick.ro/adunarea-pasarilor-dupa-20-de-ani/)
„Candid”
Din aceeeaşi zonă umanist-filosofică, dar în altă cheie de realizare artistică, provine şi „Candid”, inspirat de romanul omonim scris de Voltaire în plin Iluminism (1759). Surprinzător, poate, chiar și pentru autorul cel vizionar, această satiră va rămâne cea mai cunoscută operă a sa, mai citită și mai prețuită decât toate tragediile ce ar fi urmat să îi aducă nemurirea. Și care, la rândul ei, va inspira cei mai mulți artiști. Filosofi și filosofii, guverne, armate, teologi și religii – sunt ridiculizate prin intermediul alegoriei. Iar tonului sarcastic al lui Voltaire și parodiei clișeelor din romanele de aventuri sau de amor, Cristian Pepino le-a răspuns, în 2007, cu mult umor și cu propriile parodii contemporane. (https://yorick.ro/in-care-se-arata-cum-a-poposit-candid-la-teatrul-tandarica/) Ambele spectacole poartă semnătura regretatei actriţe şi scenografe Cristina Pepino, cea care a creat costumele personajelor, muzicile le aparţin lui Gabriel Apostol şi Dan Bălan, iar cunoscuţii artişti păpuşari ai teatrului îşi transferă energia şi juneţea pe scenă, indiferent de generaţiile din care fac parte.
Două premiere ale Teatrului Ţăndărică şi-au găsit locul în programul festivalului şi se vor regăsi de-acum înainte în repertoriul curent. La Sala Lahovary, povestea clasică a „Micului Prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry (1943) şi-a aflat tălmăcirea modernă în regia lui Bogdan Drăgulescu şi scenografia Danielei Drăgulescu. Proiecţii video, lumini inteligente, lasere şi alte tehnologii scenice aduse la zi au imaginat călătoria printre lumi şi planete a micului-om-mare, aflat în căutarea sensului vieţii, a fericirii. Care i se dezvăluie în aceeaşi umanitate (adesea pierdută): „ajunge să te gândești că undeva, printre milioane de stele, există ființa iubită”…
„Cine eşti tu?”
Tema filosofică a căutării de sine este reluată şi în cealaltă premieră a teatrului gazdă, la Anima Studio, pentru o categorie de vârstă ceva mai fragedă. „Cine eşti tu?” se intitulează adaptarea după basmul „Pisicuţa indisciplinată” de L. Bjelisey, de fapt – după o serie de motive binecunoscute din poveştile copilăriei. Cu o echipă de creaţie croată (scenariu şi regie: Romano Bogdan, scenografie: Rusa Trajkova, muzică: Bojan Miljancic), spectacolul se naşte din forme, voci şi cuvinte, o plapumă albă, cât scena, şi o mulţime de perne colorate – iniţial amorfe. Rând pe rând, toate capătă viaţă şi devin personaje: un pisoi rătăcit, iepuraşi şi arici, o cioară binevoitor-salvatoare şi alţi locuitori ai pădurii – animaţi cu mult umor de tinerii şi foarte expresivii Olga Bela, Dan Codreanu şi Adrian-Alexandru Neculcea. În paralel, actorii au de personificat şi trei prieteni, aflaţi în căutarea identităţii primare, formulând întrebări pe care, practic, ni le punem de-a lungul întregii vieţi, chiar şi după ce ne-am lămurit dacă suntem fete sau băieţi. „Cine sunt eu?” Chiar aşa.
„Bag Lady”
Din Spania a fost invitat Teatrul „Bag Lady”, care, în spectacolul non-verbal cu acelaşi titlu, a transformat… plasticul în poezie. Actriţa Malgosia Szkandera şi regizorul Jean Louis Danvoye au înscenat povestea unei femei care îşi construieşte propria lume din… pungi goale de plastic. Amintiri şi personaje îi revin în memorie, ajutate de sonorităţi cunoscute, de la muzici latino-americane până la arii din Puccini. Le figurează singură, cu pungile ce capătă viaţă şi cu întreg corpul: de la firul blond al părului său lung până la degetele de la picioare. Pe scena goală, în clarobscur, printre câteva elemente de decor (o masă, un scaun, un cuier, o valiză, un buchet de flori), The Bag Lady ia forma unei balerine, a unui fante spaniol în căutarea iubirii, a unei gheişe şi, la sfârşit, a unei Morţi ghiduşe, care subtilizează (mai mult sau mai puţin discret) cutiuţa muzicală a eroinei. Episoadele de muzică şi dans alternează cu unele de linişte pură, care vrăjesc publicul – copii şi adulţi deopotrivă.
Teatrul de umbre Akebi Group
Din îndepărtata Japonie a aterizat la festival Akebi Group, un teatru de umbre. În pofida evoluţiei tehnice a animaţiei, a imaginilor computerizate şi a filmelor aflate „la un click distanţă”, copiii secolului XXI s-au distrat de minune la cele trei momente viu colorate, de teatru tradiţional. Şi, deşi prezentate în limba japoneză, au înţeles mai bine decât părinţii lor povestea lui Peter Pan (chiar dacă hainul Căpitan Hook devine… Fuc) şi pe cea a lui Tarō, băiatul născut dintr-o piersică. Finalul muzical al spectacolului a împrietenit naţiile, care au cântat în română şi japoneză.
Lucrurile nu se opresc, însă, aici. La Ţăndărică urmează „ImPuls Anima”, Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie, în perioada 6 – 14 noiembrie. Să ne pregătim, aşadar, zâmbetele.
Foto: Alexandra Jitariuc
Print