Carevasăzică banii pentru festivaluri întârzie până ce coordonatorii respectivelor evenimente o iau razna, subvențiile se taie, dispar festivaluri mici, care nu implică o finanțare impresionantă, teatrele suspendă proiecte pentru că li se taie din bani etc. etc. etc. Știm cu toții refrenul ultimilor ani. Se taie, însoțit de imperativul Reduceți! Și nimic nu e de ajuns. Trebuie mereu mai mult. Adică mai puţin…
Se vorbește mai nou despre un proiect de hotărâre de guvern care dorește subordonarea Teatrului de Operetă „Ion Dacian”, a Centrului Național al Dansului (și așa născut în chinuri mari, pe stradă, multă vreme homeless) și a Centrului Tinerimea Română față de Opera Națională din București. Ministerul, carevasăzică, nu se lasă. Are un plan de făcut și nu știe cum. Dar știe că trebuie. Ministerul acela în care e mereu liniște, care nu face nimic, care n-are lucruri de anunțat și nici conferințe de presă de făcut (pe bună dreptate, doar nu face nimic), s-a pus pe treabă. Iar liberalului Daniel Barbu, până recent incomparabil mai vocal în calitatea sa de politolog cu un acut simț critic, i-a venit ideea salvatoare, ajunsă la opinia publică într-o formă neclară, abstractă, voalată în limba de lemn a administrației publice. O idee în care nu putem decât să bănuim ce se ascunde. Cum să facem să mai scăpăm de managerii din domeniul artele spectacolului, de coordonatorii de proiecte, de ceva artiști despre care nu ne pasă să aflăm cam ce fac și cât valorează? Cum să facem să nu mai plătim, nici măcar la nivelul acela rușinos (cel puțin în hârtii), mai multe conduceri pentru mai multe instituții, ca în orice țară normală? Păi… Păi, să lăsăm o singură conducere să conducă trei instituții care nu prea au nici în clin, nici în mânecă una cu alta. Și noi să ne așteptăm ca toate teatrele de stat din București să se subordoneze Naționalului, de exemplu, ca să se reducă costurile culturii?
Primitivismul sau, dacă vreți, chiar grobianismul unei astfel de măsuri nu are absolut nimic surprinzător. În pană de idei, conducătorii neamului vin cu propuneri năstrușnice, haotice, distructive. Profilul instituției vizate, etapa în care se află ea, istoria ei sunt doar detalii din planul secundar. Centrul Național al Dansului – București are un buget penibil, dar și din acela trebuie să se taie, un spațiu modest, obținut cu eforturi mari și îndelungate, dar și acela poate fi folosit în scop comercial. Prin urmare, de ce să nu aruncăm puținele proiecte în derulare la CNDB în curtea Operei Române?
Poveștile acelea cu integrarea europeană și veșnica desincronizare a României le știm prea bine. La fel de bine ca pe analiștii aceia dezgustați de haosul din țară, de ignoranța și de indiferența conducătorilor. La fel de bine știm însă și ineficiența respectivilor analiști, lipsa de ecou a reacțiilor lor critice, adesea vehemente. În cazul de față, nu există nici măcar atât. Oamenii de decizie din cele patru instituții amintite stau cuminți și așteaptă să vadă ce o să se întâmple. Poate că e o formă de înțelepciune. Sau de resemnare? Poate că știu că n-au nicio șansă. Sau nu înțeleg ce se petrece? Ori sunt preocupați de proiectul Roșia Montana și problema câinilor vagabonzi, ca tot românul?
Print