Din zi de tragicomic referendum, la care n-am ajuns la primele ore din cauza gloatei ce se îmbulzea să pună ştampila pe buletinul de vot, fiecare după cât de mulţumit era de prestaţia unui preşedinte în tricou albastru, o săptămână victimă şi o săptămână călău, vă scriu eu acuşica. Năduşit, fără aer condiţionat în dotare şi fără idei, invidios pe englezii din care mă trag şi care vara asta joacă teatru de rup scândura. În timpul ăsta, în capitala în care îmi fac veacul de ceva vreme, artiştii au plecat în vacanţă pentru câteva luni, iar gazetarii, câţi fac echilibristică mai departe şi supravieţuiesc în condiţii umilitoare şi demoralizatoare în câteva redacţii din care se taie hârtie igienică spre a se face economie, au hotărât fără drept de apel: fără pagini dedicate culturii în cotidian, că nu le citeşte nimeni.
Secetă mare în gazete, o secetă de care nu veţi scăpa curând, pare-mi-se, o secetă ce tufleşte gândul, care o ia spre ţinuturi mai umbroase, unde pot creşte idei şi mai ales sentimente, căci parcă primele se ivesc din cele din urmă. Normal c-am devenit filosoficos, când românul în maiou ridicat pe burtă se duce la referendum.
Iar Yorick, încăpăţânat, alege să facă un tur al publicaţiilor în print şi online, că e o secetă de idei care bate seceta din agricultură… Şi totuşi, caută şi iar caută… Şi găseşte bazaconii demne de pana lui Topârceanu şi a lui Caragiale, sărbătoritul… Comentatorii s-au aruncat în mare sau au urcat în vârf de munte, să mai ia o gură de aer, ideal de neatins prin redacţii. Evenimentul zilei scrie pe larg despre implicaţiile plagiatului în teza de doctorat. Deh, mare pişicher primul-ministru… Dar despre plagiatul generalizat în gazetăria din România, despre metoda universală copy/paste, nicio vorbă… Jurnalul Naţional combate straşnic, mânat de la spate de interese politice cusute cu aţă albă, Adevărul este ultimul bastion care se îndură să păstreze o pagină cu o cronică de teatru, România liberă luptă şi ea pentru referendum… Puterea, cotidian nou apărut, nici gând să ocupe o pagină cu teatru, film, carte şi alte lucruri pentru oameni normali.
Secetă mare, mon cher. Publicaţiile online cu regim incert, răsărite ca ciupercile după ploaie în ultimii doi ani, folosesc într-o veselie metoda copy/paste. De fapt, textul de autor a dispărut, înlocuit fiind cu omniprezenta şi omnipotenta ştire, lungită sau scurtată, ca la croitor, în funcţie de preferinţele clientului. Prin ţară se întâmplă festivaluri, se ţin concerte, la Bucureşti mai e şi câte o premieră la teatru, cărţi apar în continuare – minuni se petrec tot timpul, nu-i aşa?-, dar pe cine interesează? Pe destui, dacă mă iau după oamenii normali cu care mă-ntâlnesc zi de zi, dar nu şi pe cei care fac gazete. De aici, buba…
În ţara lui pâine şi circ, cum e câteodată orice ţară, teatrul e redus nu la tăcere, ci la o ştire. Comentarii nu mai există, căci s-au lăsat de meserie ori sunt în curs de. Teatrul, prin excelenţă o artă a prezentului – şi, vă spun eu, e limpede că e aşa, doar văd teatru de vecuri –, o oglindă în care se văd şi hidoşeniile, şi frumuseţile lumii (care cel mai adesea sunt amestecate şi nu există una fără alta), îşi pierde forţa în faţa acelei creaturi lichefiate de atâta stat pe Facebook, creatură pe care o numesc, cu aceeaşi plăcere, om. Lume de falsuri, de fiinţe zeloase când vine vorba de alte fiinţe, lumea voastră a uitat plăcerile. Românul nu se mai desfată, a uitat ce înseamnă asta. Politichia îl scârbeşte, frumosul îl atrage, neîndoios, însă numai pentru câteva clipe. Pentru că nu-l mai recunoaşte. Organul frumosului i s-a atrofiat.
Copy/paste, care îl revoltă de îi plesneşte o venă când vine vorba de vreun sus-pus, e la ordinea zilei şi-l scapă din orice încurcătură. Ţara lui copy/paste are, cât se poate de firesc, lideri pe măsură. Oamenii normali, care mai citesc, mai merg la teatru şi la câte un concert, sunt undeva într-un interstiţiu. Dar mă opresc, că vreau să vad cum e cu referendumul. A fost sau n-a fost?
Print