Aplauze. Aplauze cu mâini prelungite în pâini. Fiecare palmă, o pâine. Câştigată cu sudoarea frunţii uneori, alteori cu sânge şi cu bucăţi de carne – aşa cum s-a întâmplat cu Ologul (Mihai Hurduc) –, pâinea s-ar cădea să fie sfântă. Acum le este aruncată de la ferestrele palatului. O plătesc cu aplauze. Şi cu zâmbete îngheţate pe chipuri desenate parcă de Edvard Munch. Doar ochii strigă mut spaima. O imagine-vers a poemului Ţara unde îngerii vin degeaba, premiera cu care vineri, 5 octombrie, Teatrul MASCA şi-a deschis stagiunea.
Cât un sat sau cât un stat e locul de pe Pământ, unde oamenii trăiesc sub ploaia nesfârşită a relelor de tot felul. Sunt oameni şi buni, şi răi, personaje în ale căror biografii fantasticul este firesc. Cum firească, în acestă ordine de sorginte sud-americană, este chiar şi apariţia unui Înger. Cu toţii îl privesc şi i se-nchină, mai puţin unul: Senatorul (Cosmin Creţu). În rând cu ceilalţi, el îl priveşte fără să-l vadă (?) sau nu-l recunoaşte (pentru că, probabil, nu-l cunoaşte pe Dumnezeu). Într-o noapte, Îngerul s-a arătat pe colină. Femeia (Alina Crăiţă) nu contenea să strige cu bucurie: “Este un înger!” Poliţistul (Valentin Mihalache) însă, împreună cu Nevasta lui (Iulia Dumitru), instituie taxa pe Înger. Oamenii dau năvală. Beţia banului atrage după sine desfrâul, până la marginea neverosimilului. Dar Îngerul refuză păcatul. Şi, atinşi astfel de aripa lui, tuturor le cresc aripi. Dar nu aripi imaculate, de înger… Oamenilor le-au crescut aripi alcătuite din propria lor natură omenească: bună şi rea, rea şi bună. În culorile contigue costumului pe care fiecare-l poartă ca pe o piele socială. Sunt aripi cu care nu se poate zbura. Ologul ştie, pentru că el ratează primul.
Ologul, beneficiarul simbolic al magnanimiei jucate de dictator – excelent momentul în care Senatorul îi prinde decoraţiile în piept, – va fi protagonistul unei alte scene-vers, într-o imagine puternică a felului în care Anca Dana Florea şi Mihai Mălaimare (cărora le aparţin scenariul şi regia spectacolului) dezvoltă fantasticul: nunta cu Femeia. Ologul este purtat pe colina unde a apărut îngerul, în aşa fel încât combinaţia de culori a costumelor să dea senzaţia că minunea s-a înfăptuit şi Ologul merge, urcă. Mireasă, Femeia poartă o cunună albă, ca într-unul dintre autoportretele Fridei Kahlo. De fapt, o regăsim pe originala mexicană în fantezia cromatică a costumelor realizate de Ruxandra Popp, în desenul lor pe cât de inventiv, pe atât de sigur. Iar dansul mirilor face un neaşteptat racord cu o secvenţă din Călăuza lui Tarkovski: vă amintiţi cum o vedem mergând, filmată în plan mediu, pe fetiţa Călăuzei, cea despre care ştiam că nu poate merge? Când se lărgeşte cadrul, vedem cum tatăl o poartă pe umeri…
Pâine. Circ. Pâine şi circ. Complicii dictaturii sunt chiar victimele ei. Cine mai are nevoie de Înger? El va pleca, iar colina, ingenios edificiu multifuncţional imaginat de scenograful Puiu Antemir în petale de lemn, care la dispariţia Îngerului se vor ridica, se dovedeşte a fi o puşcărie printre ale cărei gratii abia mijeşte lumina…
Muzică – ilustraţia muzicală: Vasile Manta –, gest, coordonare perfectă într-o coregrafie (Ileana Mirela Simniceanu) care susţine expresiv naraţiunea şi, mai ales, performanţa actorilor – alături de cei deja amintiţi – Aurel Sorin Sandu (Preotul), Emilia Manea (Tânăra), Oana Dragnea (Depravata), Eugen Fetescu (Omul cu umbrelă), Cristian Neacşu (Tânărul) şi Sebastian Ghiţă (Îngerul) îi dăruiesc spectatorului bucuria reîntâlnirii cu Teatrul MASCA. Interogaţie continuă, exclamaţie sinceră, o permanentă provocare.
Print
2 Comentarii