Târgul Gaudeamus, un spectacol cu cărțile în rol secundar

După cinci zile de agitație și profundă vânzoleală, s-a încheiat și ediția a XXI-a a Târgului de Carte Gaudeamus. Nu, Gaudeamus nu e festival de teatru și nici n-are, în principiu, prea multe legături cu lumea teatrului. Asta, dacă nu luăm în calcul producția de carte de teatru din editurile din România, care rămâne, oricum, o picătură într-un ocean în raport cu celelalte apariții cu care se bat toate editurile, disputându-și clienții de două ori pe an, la târgul din vară și la cel din toamnă. Însă mai nou, a devenit o modă din ce în ce mai bine înfiptă pe teren de târg autohton prezența actorilor la diverse lansări… Element principal de atracție, nadă pentru public și bună reclamă pentru cărți.

Nu-i neapărat rău. La urma urmei, piramidonul s-a dat întotdeauna cu sirop, important e efectul și, cum în acest an prezența publicului a fost mai mare ca oricând și editorii raportează cifre de vânzări mai mari decât în anii trecuți, înseamnă că, în principiu, efectul piramidonului există. Asta, în mod ciudat după ce, cu câteva zile înainte de deschiderea ediției din acest an a Târgului Gaudeamus, Federația Editorilor din România dădea publicității concluziile Conferinţei Naţionale a Editorilor şi Difuzorilor de Carte, conform cărora industria cărţii din România a ajuns la cel mai jos nivel de după 1990. Adevărul? E, ca întotdeauna, la mijloc… La fel și cifrele de vânzări, la fel și titlurile raportate drept cele mai vândute. E un joc vechi, cu reguli bine stabilite, care parțial seamănă cu un spectacol (de teatru) ce se repetă de fiecare dată cu aproximativ aceiași „actori”, aceleași decoruri, aceleași roluri.

Pentru cine s-a încumetat în aceste cinci zile, de miercuri și până duminică seara, să iasă din casă și să traverseze Bucureștiul până la Romexpo, prin ploaie și prin vânt, mai ceva ca Ana lui Manole, răsplata a fost pe măsura așteptărilor. Oricare au fost ele. E-adevărat, până să ajungă la Romexpo, în caz că a avut ghinionul să se încumete prin pasajul care face legătura dintre Herăstrău și platforma Romexpo, posibilul vizitator de târg și cumpărător de cărți cu sacoșa a avut de înfruntat un peisaj de vise rele. Inadmisibil pentru secolul 21, București 2014, în proximitatea unui mare târg de carte internațional. Pasajul cu pricina, aflat în reconstrucție și reamenajare, arată ca după război – e întuneric, e noroi, sunt bucăți de lemn și fire la tot pasul și seamănă cu un fel de tunel al groazei. Te strecori printre țevi ciudate, te împiedici, nu vezi la doi pași, dar până la urmă răzbești la lumină. Puțin mototolit și puțin murdar de noroi, dar ce mai contează?!

În drum spre Târgul Internațional Gaudeamus…

Și așa ajungi în paradisul cărților, după ce treci pe lângă tarabele cu cârnați, brânză, salam, dulcețuri, prăjituri, kurtos kolac cu diverse arome, haine de blană și orice altceva ar mai pofti inima unui iubitor de cărți, care depășește salivând și micii din colț și intră direct în Pavilionul mare. Unde începe spectacolul… Ritualul acesta al târgului de carte, dacă-l observi an de an, are ceva teribil de fals. Desigur, e un bun prilej și pentru edituri să vândă cărți la kilogram, și pentru public să cumpere cărți la kilogram, pentru că reduceri sunt. Nu însă în toate cazurile cu adevărat substanțiale și nu întotdeauna la cărțile dorite, dar, dacă sunt cărți, ce mai contează titlul…? E însă un bun prilej de spectacol. Fiecare editură scoate la bătaie arsenalul de „actori” proprii, aceiași critici aleargă de la un stand la altul și prezintă aceeași Mărie cu altă pălărie, la ora 13, la un stand, la 13.30 la altul, contra cronometru, în fața unui public care prea rar are răbdare să stea cu adevărat să asculte, în picioare, discursuri uneori mai plictisitoare, alteori (destul de rar) mai interesante. Într-un colț îl vezi pe Adrian Năstase, cu barbă și zâmbet trist, dând autografe pe „Cele două Românii” – care costă o nimica toată: 100 de lei, cu reducere. Și, n-o să vă vină să credeți, era coadă… În altă parte, artileria Humanitas, care iese la fiecare ediție a unui târg cu volume al căror impact la public e bine calculat, în altă parte Maia Morgenstern se străduiește cu vocea ei puternică și inconfundabilă, la microfon, să atragă atenția unui public care se îmbulzește să prindă loc la o masă la Spring Time. Și cel mai amuzant rămâne duelul pe microfoane. Care se aude mai tare, asta e bătălia, mai ales când lansările sunt la standuri lipite unul de altul…

În acest peisaj, atât de teatral, dar, paradoxal, lipsit de adevărul teatrului, se simte atât de bine briza ipocriziei noastre cea de toate zilele. Și o formă caraghios de puțin subtilă de a ne lăuda cu modestie… Rămâne o singură întrebare. Oare de ce goana după cărți se dezlănțuie doar la date fixe, de două ori pe an? Reducerile să fie răspunsul? Doar parțial, căci în mediul online prețurile sunt adesea mai mici decât la târg, în multe perioade din an. Numai că trăim în plină societate a spectacolului! Cărțile sunt, uneori, un pretext.