„Tartuffe” și „Cabala bigoților”, o victorie a lui Alexandru Tocilescu

În seara de 25 februarie 1982, spectatorii care se îndreaptă spre sala de la Parcul Grădina Icoanei a Teatrului L.S. Bulandra, pe atunci denumită Studio, nu știu că urmează să asiste la un eveniment cum rar se întâmplă la București. Nu sunt deloc vremuri bune, ceea ce înseamnă însă că teatrul autohton nu are momentele lui de grație. Dar grația se cenzurează, știm bine, sau măcar trebuie atent supravegheată.

În seara aceasta de iarnă, când la televizorul alb-negru românii pot urmări, desigur, ce au mai făcut Tovarășul și Tovarășa, are loc prima reprezentație oficială a unui diptic regizat de Alexandru Tocilescu la un teatru cu care va avea o relație strânsă și care, iertată fie-mi exprimarea, ține steagul sus. Rebel, ba chiar iconoclast, cum îl consideră, cronicarii din epocă, regizorul de nici patruzeci de ani a lucrat destul în țară, iar acum montează pentru prima dată la teatrul acesta care se luptă să păstreze calitatea înainte de orice. Cum nu citește viitorul, nu știe nici că acesta îi va deveni un fel de cămin, nici că peste câțiva ani el însuși va face un spectacol datorită căruia teatrul românesc va reuși să iasă în străinătate – „Hamlet”, cu Ion Caramitru în rolul principal –, nici că Tartuffe-ul din spectacolul lui, întocmai ca Molière în urmă cu secole, mai are câțiva ani de trăit. La momentul acesta, Octavian Cotescu, căci despre el e vorba, se numără printre cei mai importanți actori din România și e rector la Institutul de Teatru. Peste trei ani, într-un portret  publicat in memoriam în revista „Teatrul azi”, Valentin Silvestru va scrie despre el, în stilul vremii: „Îl socotesc pe Octavian Cotescu unul dintre instrumentele hotărâtoare ale uriașei orchestre a teatrului românesc contemporan, care nu se poticnește în dificultatea nici unei partituri, oricât de celebre. Fără el, portative ale acestor partituri – de la Caragiale, Baranga, Mazilu, Băieșu la Ibsen, Shaw ori Max Frisch – ar fi rămas mute pentru scena noastră. Cu el, armonia virtuozului ansamblu se întregește și ecoul acestuia în nație și în lume își amplifică prelungita-i rezonanță”.

În afișul care anunță premiera aceasta care va însemna enorm în destinul regizorului, căruia i se vor deschide astfel drumuri noi, vedem însemnele vremii în care s-a născut, sub semnul creatorului ei real, Comedia Franceză. Spectacolul din seara aceasta este prima parte a dipticului din care face parte și spectacolul de mâine-seară, „Cabala bigoților” de Mihail Bulgakov, piesă de asemenea interzisă după un mic număr de reprezentații. Decorul, în rafinată consonanță cu universul istoric al poveștilor care se spun pe scenă, este semnat de arhitectul Dan Jitianu, iar costumele inventive și ofertante sunt creația Danielei Codarcea. Cât despre distribuție, iată pe cine văd actorii în „Tartuffe”: lângă protagonistul Octavian Cotescu, joacă Tamara Buciuceanu-Botez (Doamna Pernelle), Valentin Uritescu (Orgon), Violeta Andrei (Elmira), Răzvan Teodorescu (Damis), Mariana Buruiană (Mariana), Gelu Colceag (Valer), Adrian Georgescu (Cléant), Luminița Gheorghiu (Dorina), Aurel Cioranu (Domnul Loyal) și Ion Lemnaru (Laurent, un polițai).

Din celebra, înfricoșătoarea comedie a lui Molière, interzisă la începuturile ei, când teatrul avea cu totul alt statut, după primele câteva reprezentații, Alexandru Tocilescu a făcut o montare densă, cu ecouri grave și ambițioase, construind astfel un fel de meditație despre relația Artist-Lume-Autoritate, potrivit Mirei Iosif, autoarea unei cronici elaborate publicate în aprilie 1982 în revista „Teatrul azi”, dar astfel încât comicul să ia ce e al comicului, după destule experimente autohtone și nu numai în care Molière fusese întors cu fața lui tragică spre public. Această primă parte a dipticului care avea să farmece publicul, să-l nedumerească și să-i pună întrebări grele, care avea să rămână în istoria teatrului pentru reușita lui, pentru consistența lui și deopotrivă pentru originalitatea lui, creat într-o vreme care, se știe, nu ducea lipsă de montări originale, se încheie după câteva ore de joacă în oglinzi, cu o întrebare: „De ce, Majestate? De ce”. Asta îl întreabă Tartuffe pe Regele Soare.

Pentru a afla răspunsul, spectatorii trebuie să revină în același loc, la aceeași oră, în ziua următoare, pe 26 februarie, când îi așteaptă „Cabala bigoților”. Pe scenă, în creații de forță, Octavian Cotescu, în rolul Molière, însoțit de Violeta Andrei (Madelaine Béjart), Mariana Buruiană (Armande  Béjart), Luminița Gheorghiu (Mariette Rievale), Valentin Uritescu (De La Grange), precum și Gelu Colceag, Adrian Georgescu, Florian Pittiș, Aurel Cioranu, Constantin Drăgănescu, Marcel Iureș, Răzvan Ionescu, Petre Lupu, Mircea Gogan, Ileana Mândrilă, Ovidiu Schumacher, Ion Cocieru. Răspunsul așteptat nu este, cum vă dați seama, deloc simplu. Elaborarea lui durează aproape patru ore, iar regizorul, căruia, după propria mărturisire, partidul nu i-a interzis niciodată niciun spectacol a mobilizat o mulțime de mecanisme pentru ca spectatorul să plece acasă într-o stare ambiguă. Comedia, despre care Alexandru Tocilescu spunea în ultimii ani, că i-ar fi plăcut să țină și un curs presupune aici o construcție amplă, alcătuit din elemente între care legăturile se realizează cu mare finețe, uneori chiar prin recursul la referințe rătăcite undeva în memoria cunoscătorilor, ceea ce nu numai că nu dăunează, ci, dimpotrivă, amplifică mirajul. Acest teatru-în-teatru cu toate temele pe care le deschide el, această dantelă în care fiecare fir e legat de fiecare fir, cuprindea fire uitate din arta epocii, amplasate într-un întreg de efect. „Era un moment în care regele îi lua teatrul lui Molière, nu-i mai dădea voie să joace decât comedioare nostime… Muzica de la momentul respectiv făcea parte dintr-o suită pe care-o scrisese Lully împreună cu Molière, bucata era compusă chiar de Molière şi era dedicată regelui. Asta a fost muzica cu care am ilustrat eu momentul. Ei, cine în sală ştia asta?!” își amintea regizorul în interviul acordat Monicăi Andronescu pentru revista Yorick.

Ce fel de cabală este „Cabala bigoților” în montarea de la Teatrul L.S. Bulandra? După demascarea Impostorului din prima parte a dipticului, moment datorat regelui francez îndrăgostit de teatru și balet, în montarea piesei lui Bulgakov, pe scena înconjurată de spectatori din trei părți, unde se vede un decor realist, încărcat precum arta din epocă, teatrul geniului pe nume Molière, care-i scandalizează pe franceză, este sugerat prin truse de machiaj. Scena are o dimensiune picturală remarcabilă, culorile se amestecă, nuanțele se schimbă, mișcările au contururi diferite, personajele poartă măști, întrebările se țin lanț și lacrimile sunt gata să stingă zâmbetul. Cromatica pe alocuri stridentă, susțin martorii oculari, punctează clarobscurul predominant, ceea ce sporește aura misterioasă în care este învăluită povestea genialului comediant și a trupei sale care a schimbat soarta teatrului în lume.

În costum roșu de saltimbanc, Octavian Cotescu își folosește toate resursele, ca și regizorul, care stăpânește deja arta de a crea un crescendo și are curajul să-și arate eroul într-un dans cu moartea. Să ascultăm o clipă o voce autorizată din critica momentului, Mira Iosif, cu ce are ea de spus în comentariul citat: „Scena morții lui Molière este apogeul, jalnic și glorios totodată, al unei vieți hrănite din patima creației, dar secătuite de frică. Octavian Cotescu întruchipează cu o extraordinară forță scenică acest sentiment obscur, insidios, paralizant, care-l covârșește pe Molière, distrugându-l definitiv în seara de 17 februarie 1673, la cel de-al patrulea spectacol cu Bolnavul închipuit. Eroul lui Bulgakov ni se confesează fără menajamente, recunoscându-și inutila slugărnicie față de cel căruia, toată viața, <i-a lins pintenii>. Cotescu urcă febril scările tronului, menționând că <protestează>, solicitând dreptul <la protest>. Un protest ce sună nițel caraghios, cam penibil, în violent contrast cu opera (Tartuffe). Incendiară capodoperă! Cu câtă finețe și ce pătrunzător ne dezvăluie actorul limitele alcătuirii omenești a Geniului! Acest Molière, încarnat de Octavian Cotescu, comedian bătrâior, cu un costum roșu, de saltimbanc, care nu poate ascunde ravagiile timpului asupra trupului sau cu veșminte de curtean care nu i se potrivesc, purtate fiind cu stinghereală, acest Molière arțăgos, dar fermecător, curajos și laș, nefericit și impunător, își trăiește cu simplitate condiția de muritor, traversând toate avatarurile ei. <Vicleanul și fascinantul gal> ne este înfățișat fără teamă de derizoriu (obiecția fundamentală a lui K.S. Stanislavski!), așa cum le-a descris Bulgakov în fragmentul dramatic și în densele pagini de proză. În această simplitate a interpretării, în transparența jocului, care refuză cu austeritate efectele, descoperim secretul nobleții personajului.” Seara aceasta de triumf în roșu și auriu, dincolo de care surâde hâd neantul, este în primul rând seara unui actor care a jucat de mai multe ori și în mai multe feluri noblețea și care, dincolo de un pronunțat spirit ludic, are o accentuată legătură cu nevăzutul. Artist-unicat de a cărui noblețe își amintesc tot timpul contemporanii, Octavian Cotescu este în culmea gloriei, pe care o tratează cu un râs ironic și autoironic, ironia și autoironia fiind deja de ani buni mărcile stilului său.

Molière, Bulgakov, Tocilescu și Cotescu, patru ironiști cuprinși adesea de vanitas vanitatum, patru spirite rebele se întâlnesc într-o capodoperă care nu are cum să lase indiferenți spectatorii care îndură frigul și, evident, asociază protestul, conflictul și în general povestea din diptic cu protestul și conflictul artistului care ori îndrăznește să nu se supună și plătește, ori se supune, dar nu mai e artist. Nimic nou sub soare, nu-i așa? Uneori istoria se repetă prea mult. Și spectatorii pe care i-a cultivat în plin comunism Teatrul „L.S. Bulandra” o știau prea bine. Știau (dar nu prea bine!) câteva povești despre spectacole cenzurate și interzise, dar informațiile care le parveneau erau de obicei rodul unei forme sau a alteia de manipulare. Acum trista poveste a geniului comic și a suferinței lui, redescoperite prin filtrul bulgakovian, și el eroul unei povești tragice cu un regim opresiv care vrea ca artistul să tacă.

Și totuși, artistul s-a încăpățânat să se facă auzit. Povestea dipticului rămas în istoria teatrului românesc, creat într-o vreme de tristă amintire, în care originalitatea și rigoarea coexistau adesea pe scenele naționale, cu un preț, cuprinde multe file. Dincolo de viziunea unui regizor rebel, care se pregătea să lucreze trei ani la un „Hamlet” de forță, dincolo de performanța unui actor care atinsese coardele cele mai fine ale propriilor instrumente, creând o muzică fără egal, stă și de data aceasta știința de a lucra într-un grup care face cu patimă ce face și pentru care teatrul este mai mult decât „meserie”. Marea victorie cu „Tartuffe/ Cabala bigoților” este alcătuită din victoriile, la fel de mari, ale tuturor creatorilor de pe scenă și din culise, care știu prea bine și că „aici și acum” este aliatul, nu inamicul teatrului.

Print

2 Comentarii

  1. Violeta 12/12/2018
  2. Gabriel BÎLĂ 13/12/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.