„Tatăl meu, preotul” – o poveste şi-atât

3stars

Ce să fie oare teatrul – mijloc sau scop? Cum vrei să îl foloseşti, mai bine spus? La ce foloseşte el, teatrul? Transmite pur şi simplu un mesaj într-un mod mai mult sau mai puţin codat, mai pe înţeles sau mai artistic sau scopul e însuşi acela de a crea un produs artistic performant? De ce-ul teatrului e, poate, mai important decât cel al regizorului care trebuie să ştie măcar de ce alege un text dacă nu şi ce face exact cu el. Ne folosim sau nu de teatru? Şi dacă alegem să o facem, cum anume?

Spectacolul „Tatăl meu, preotul” de Gabriel Sandu, în regia Elenei Morar de la Teatrul „Apollo 111” este produsul de calitate al intenţiilor clare de folosire a teatrului în scopul de a trasnmite un mesaj social personal. Scena utilizată ca portavoce a unor idei; povestea spusă coerent şi carismatic în slujba agendelor cum altfel dacă nu corecte politic şi militante. Cei care văd spectacolul au toate şansele să iasă din sală convinşi că preoţii sunt ăia răi şi băieţii lor gay ăia buni. Pentru că, aproximând grosolan, cam despre asta e vorba. Şi totuşi, nu se întâmplă aşa din motive pur artistice; tonul pe care Elena Morar alege să spună povestea lui Andrei şi a tatălui său preotul Dănuţ este aproape neutru. Cu toate că textul strigă din toţi rărunchii şi se zbate a militantism anti-Coaliţia pentru familie şi pro LGBT, spectacolul nu este cu nimic ostentativ. Ieşi din sală şi nu ai deloc sentimentul că ai asistat la ceva grav. Poţi foarte bine să şi uiţi peste câteva zile ce era cu personajele astea şi care era problema lor. Rămâi doar cu câteva fragmente de scene şi replici şi momente în care te-ai amuzat. Dacă gradul de manipulare este atât de ridicat, încât chiar acesta să fi fost scopul, de a insinua o agendă pe nesimţite, abia atunci textele din ce în ce mai multe cu speranţă de viaţă de câţiva ani devin o forţă socială odată ridicate pe scene. Altfel sunt fluturi de câteva zile care zboară agitaţi în jurul reflectoarelor.

Dar intenţiile acestui spectacol nu par, cel puţin la prima vedere, atât de meschin-ascunse; pur şi simplu eleganţa de a monta un text cu multe etichete şi ocolirea degetelor care se puteau băga adânc în ochi în numele educaţiei civice întru toleranţă au făcut ca rezultatul artistic să depăşească didacticul-banal al unui text scris cu un simţ al replicii bun, după toate rigorile structurii dramatice, a cărui singură hibă e tema nişată şi uşor stereotipă. Un preot din provincie vine să îşi ia băiatul înapoi de la facultate, ia ceva la bord din obişnuinţă şi loveşte cu maşina un om. Fuge de la locul accidentului susţinut de soţie şi fiu. Premise excelente pentru o sondare psihologică consistentă, care să se joace cu mintea vinovată în bună tradiţie dostoievskiană. Doar că textul coteşte brusc şi aproape că uităm de crimă până la final, când fiul alege să îşi denunţe tatăl, şi ne ocupăm de problemele adunării de semnături pentru familia tradiţională şi de dilema fiului care încă mai are dubii cât de gay este. Iarăşi, o temă foarte posibilă, umană şi consistentă, care rămâne în plan secund, de dragul temei centrale a înfierării acestei coaliţii puse pe schimbat Constituţia.

Marele plus al spectacolului este nota de general-valabil pe care o păstrează. Neutralitatea şi echilibrul sunt măsurile bine temperate care nu îl fac nici demonstrativ, nici ostentativ. Altfel, există lungimi, o scenă lungă jucată de actori aşezaţi pe scaune în public care transformă zece minute de spectacol în experienţă de teatru radiofonic sau un monolog rostit la microfon de Valeriu Andriuţă (Preotul Dănuţ) aproape alb, sec şi obositor. Această obiectivitate auto-impusă durează până la final când, în loc de concluzie, personajul principal cântă Freelove. Ce se alege de soarta lui Andrei nu mai ştim. Pare destul de ok.

Fiind un text-demonstraţie e destul de greu să găseşti adevărul acestor personaje care au rol bine definit în argumentarea tezei „popa e rău, gay-ul e bun”. Şi totuşi, se creează câteva relaţii şi asta datorită aceleiaşi griji pentru măsură şi echilibru. Din păcate, sentimentul acesta nu vine de la actorii principali – Andrei Sabău şi Valeriu Andriuţă joacă într-o cheie minimalist-naturalistă, economicos şi fără suflu, distanţat fără substrat şi cu o vorbire fragmentată şi egală. Cea care leagă relaţiile în scenă este Mihaela Teleoacă, mama eroină a familiei tradiţionale, care îşi iubeşte fiul, îşi susţine soţul, dar are acea doză subtilă de egoism în tot ce face; iubeşte egoist, ajută egoist, munceşte egoist – abia sesizabil. Foarte prezentă în scenă, atentă la nuanţe, încasează tot ce vine spre ea şi îşi pune în valoare partenerii doar din privire, iar atunci când îşi spune monologul frământând aluat aduce singura tuşă de emoţie pe care o poţi crede şi lua cu tine. Vlad Nemeş şi Bogdan Nechifor sunt sarea şi piperul acestui spectacol – pigmentează cu umor prin apariţiile lor, îşi susţin bine partiturile şi aduc ritm în scenă cu mult umor şi asumare.

„Tatăl meu, preotul” este un spectacol mai entertaining decât şi-a propus şi mai puţin social decât şi-ar fi dorit. Este o poveste pe care ţi se dă voie să o pui sau nu la suflet. În orice caz, e mai mult artistic decât politically correct, iar asta a devenit un merit în sine.

Apollo 111

„Tatăl meu, preotul” de Gabi Sandu

Regia: Elena Morar

Scenografia: Alexandra Panaite

Video: Ana Cârlan

Sound design: Andrei Mihai

Distribuția: Andrei Sabău, Valeriu Andriuță, Mihaela Teleoacă, Vlad Nemeș, Bogdan Nech

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.